Îşi alesese o cale şi o urma cu abnegaţie. Nu era dus de curent, ci alimentat cu convingeri proprii, pe care le împletea cu un zel uimitor. Şi totul, credea el, pentru a apăra Legea lui Dumnezeu. Acesta era Saul din Tars, „fariseu după cea mai îngustă partidă a religiei” sale. (Fapte, 26:5)
Apărător al Legii, deci, considera că noua „sectă”, cea a urmaşilor lui Cristos, trebuie nimicită. Şi s-a străduit să facă asta, cu o râvnă sinceră. Dar nu pentru această parte a vieţii sale, a drumului său, vorbim şi astăzi despre el.
În partea luminoasă a vieţii sale a predicat Evanghelia lui Cristos, contribuind astfel la mântuirea multor oameni. Iar prin ceea ce a lăsat scris, lucrarea sa a continuat, transformând vieţi spre mântuire din generaţie în generaţie. Lucrarea sa misionară, ca „apostol al neamurilor” este impresionantă.
În mod firsc, între cele două părţi ale vieţii sale trebuia să existe un punct crucial, o schimbare de direcţie. De macaz. Şi această schimbare s-a produs, aşa cum ne este relatat în capitolul 9 din Fapte, pe drumul Damascului. Mergea spre Siria, cu împuterniciri de la preoţii din Ierusalim, să „vâneze” creştini.
Dar Dumnezeu hotărîse altceva pentru el. Stăpânul avea nevoie în lucrarea Sa de tot ceea ce pusese în Saul. Şi i-a ieşit înainte. Lumina acestei întâlniri l-a pătruns pe cel ce avea să devină apostolul Pavel, şi viaţa i-a fost schimbată. Spre mântuirea lui şi…A ALTORA!
Această transformare prin schimbarea direcţiei nu a rămas singulară în istorie. Asupra multor oameni a acţionat Dumnezeu în acelaşi mod, schimbând macazul şi direcţia de mers. Iar aceştia au înţeles că urma să stea la dispoziția lui Dumnezeu, cu recunoştinţă. Cu dăruire.
Este un har să fim în lumina cunoaşterii de Dumnezeu, când în jurul nostru e întuneric. Este bezna din care unii dintre noi am venit. Este drumul Damascului pe care unii l-am parcurs batjocorind Calea.
Este un singur mod de a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru asta: slujindu-I! Răspândind lumină în numele Său. Făcând ceea ce a făcut Pavel, apostolul care a îndrăznit să spună: „Călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Cristos.” (1 Corinteni, 11:1)
Cu hohot de-aramă încinsă-n coroane, Întâmpină arborii toamnei târziul, Și râde frunzetul, făcând lampioane, Dar vine un șuier ce-anunță pustiul.
Un vânt ce-mpletește tăria cu graba, Scăpând telegarii furtunii din hamuri, Se luptă să-i scuture toamnei podoaba Smulgând cu cruzime frunzișul din ramuri.
Și frunzele tremură, luptă cu vântul Ce-ngână ciudate acorduri funebre, Se-agață de crengi, dar le cheamă pământul Să stingă dogoarea tomnaticei febre.
În fața-ncleștării cu aprige scene Și lacrimi din norii dramaticei toamne, Nu poți să nu-ntrebi cu mirarea în gene: Acesta-i finalul scenariului, Doamne?
Și Cerul răspunde scriind cu lumină: Urmează antractul, cu fulgii aproape, Apoi, frunza smulsă din nou o să vină În muguri cu verde de viață pe pleoape.
Isus se îndrepta spre Ierusalim prin arșița care pârjolea Galileea. Și Samaria. Era însoțit de ucenici, dar și de mulțimile uimite de lucrările Sale. Sau doar curioase.
Când se apropiau de unul dintre satele înșirate de-a lungul drumului prăfuit, au fost întâmpinați de zece oameni. Un grup pestriț, având în vedere că erau iudei și samariteni. Dacă ar fi purtat aceste etichete , s-ar fi dovedit inconciliabili. Dar ei purtau altă etichetă, care-i apropia: erau leproși.
Aceeași boală, același stigmat, aceeași respingere. Dar și aceeași dorință, exprimată unanim: „Isuse, Învățătorule, ai milă de noi!” (Luca, 17:13) Auziseră de Isus și de minunile Sale. În Nain, nu departe de ei, înviase pe fiul unei văduve.
Salvarea era în fața lor.
Isus a fost mișcat de durerea lor, de dorința lor fierbinte. Și le-a răspuns. Dar, în mod surprinzător, nu a acționat în mod direct ca în alte situații, ci i-a trimis să se înfățișeze preoților, conform regulilor cunoscute. (Levitic, 13:2)
Cu siguranță se așteptau la altceva, dar n-aveau alternativă. S-au supus, plecând acolo unde au fost trimiși. Minunea s-a petrecut pe drum. Rănile au început să dispară și în scurt timp… nici urmă de lepră.Ce trebuie să fi simțit? Pe lângă boala lor incurabilă, o moarte lentă, mai era și respingerea. Neacceptarea în comunitate.
Și, deodată, nimic din toate astea. Oameni noi!
Încotro, de-acum? Spre cetățile în care nu avuseseră intrare, să trăiască o viață care le-a fost refuzată. Se explică euforia lor. Și avântul. Dar, pentru toate astea, nici urmă de recunoștință?
Doar unul, un samaritean, s-a întors să facă ceea ce trebuia făcut. Să-și arate recunoștința, mulțumind. „Dar ceilalți nouă unde sunt?” a întrebat Învățătorul. Și întrebarea Lui a rămas fără răspuns.
Zece oameni au fost vindecați de o boală îngrozitoare. Dar numai unul a fost și mântuit. „Scoală-te și pleacă; credința ta te-a mântuit.”( Luca, 17:19) Și aceasta pentru un „mulțumesc” la vremea potrivită. Căci este scris: „Cine aduce mulțumiri ca jertfă, acela Mă proslăvește, și celui ce veghează asupra căii lui, aceluia îi voi arăta mântuirea lui Dumnezeu.” (Psalmii, 50:23)
Apusul de soare pe Marea Galileii trebuie să fi fost fascinant, dar farmecul serii era dat de ecoul cuvintelor Învățătorului, pe care miile de ascultători le sorbeau cu viu interes. Isus încercase să scape de mulțimea de oameni, căutând un loc liniștit, de aceea a traversat lacul spre țărmul de la răsărit. Dar oamenii flămânzi de cunoaștere au făcut un marș forțat pe malul nordic și au ajuns înaintea lui Isus lângă Betsaida.
A fost spre folosul lor, dar se lăsa seara, iar ei erau plecați de multă vreme de la vetrele lor. Și fără merinde. Situația devenea dramatică: departe de case, fără provizii, iar banii ucenicilor, pentru o eventuală aprovizionare din cetățile apropiate, prea puțini! Era exact ce trebuia pentru miracolul pe care îl plănuise Isus.
Minunea care a urmat a uimit nu doar martorii oculari, întărindu-le credința, ci pe toți cei care, de-a lungul veacurilor, au parcurs relatările celor patru evangheliști. Pentru că „cinci pâini de orz și doi pești” (Ioan, 6:9) au săturat săturat miile de oameni, rămânând douăsprezece coșuri de firimituri.
Un miracol care îți taie respirația, într-o scenă care are două personaje principale: Isus și… un băiețel. Este băiatul în traista căruia s-u aflat pâinile și peștii. Așadar, Isus, în atotputernicia Lui, are alături în lucrare un băiețel anonim. Dar care avea o traistă. Nu a lucrat cu vreunul din ucenici, nici cu vreun om din mulțime. Pentru ceea ce avea de făcut îi era suficient băiatul și… traista lui.
Este vârsta un impediment în a te remarca în lucrarea lui Dumnezeu? Cu siguranță nu. Cum nici poziția socială nu este importantă. Dacă aruncăm o privire în istoria lui Israel, îl găsim pe David, „un copil” (1 Samuel, 17:33), cu nimic mai „răsărit” decât băiatul din istoria înmulțirii pâinilor. Și totuși se hotărăște să lupte cu uriașul Goliat, refuzând până și armura oferită de împăratul Saul.
Ce avea, în schimb? Îl avea pe Dumnezeu și… traista. Traista în care a pus „muniția”, adică cele cinci pietre. Dar peste acestea Și-a pus măna Dumnezeu, ca și peste pâinile și peștii din traista celuilalt băiat. Și David a învins.
Te simți neînsemnat? Dumnezeu nu te vede așa. Tu doar poartă-ți traista cu tine, în care îți pui Cuvântul vieții. Acesta va fi și hrană la vremea potrivită, pentru tine și pentru alții, și armă în caz de nevoie. Pentru că Dumnezeu îl va binecuvânta și te va învăța să-l folosești. O să te convingi că… traista face diferența!
La moara lui Felix 