Când Tu ai zis, Doamne: „Să fie lumină!” Nimicul a dat, într-o curgere vie, Izvoare vederii venind din… pustie, Căci însuşi „niciunde” prindea rădăcină.
Apoi, prin aceeaşi sentinţă: „Să fie!” Ivitu-s-au stele, prin voia-Ţi divină, Şi soare şi lună pe bolta senină, Neantul dând forme ce merg spre vecie.
Iar după ce viaţa umplut-a pământul Cu iarbă şi arbori, cu păsări şi fiare, Făcut-ai şi omul, punând în el cântul.
Şi eu m-am născut să-Ţi aduc închinare, Spălâdu-mi în jertfa divină veşmântul Când Tu ai zis, Doamne: Să fie iertare!
Că s-a sculat abia „după amiază spre seară”, n-ar fi o problemă garvă. Nici faptul că a ieşit să admire peisajul de pe acoperişul casei. Dar astea se petreceau „pe vremea când porneau împăraţii la război” (2 Samuel, 11:1). Or el era împărat. Şi încă unul războinic.
Unde-ţi este locul, David? Dar întrebarea asta trebuia să şi-o pună el. Atunci. Nu, n-a fost la locul potrivit, şi ispita n-a întârziat să apară. Era Bat-Şeba, o femeie „foarte frumoasă la chip” (vers 2)
Dar, oare, nevestele lui cum erau? David ne este descris ca fiind un bărbat frumos. Şi mai era şi rege! Cum trebuie să fi fost, deci, nevestele lui?
Asta ne duce cu gândul la grădina din Eden, unde „femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit”(Genesa, 3:6). Şi a urmat păcatul. Dar în aceeaşi carte ni se spune că „Domnul Dumnezeu a făcut să răsară din pământ tot felul de pomi, plăcuţi la vedere şi buni la mâncare.”(Genesa, 2:9) Diferenţa era doar că unul era interzis. Și tocmai dinspre el venea ispita.
David a procedat la fel, păcătuind. Ispita există, pentru că există un ispititor. Dar împotriva ei se poate lupta, iar apostolul Pavel ne asigură: „Nu v-a ajuns nicio ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre, ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda.”(1 Corinteni, 10:13)
Privitor la acest lucru, Isus, care a fost El Însuși ispitit, ne spune: „Vegheați și rugați-vă, ca să nu cădeți în ispită!” (Matei, 26:41)
De altfel, lucrurile sunt clare încă din Decalog, unde prin a zecea poruncă ni se spune „Să nu pofteşti…” David cunoştea poruncile lui Dumnezeu, dar s-a dovedit călcător de lege, suportând consecinţele. Cele pe termen… foarte lung, adică etern, pot fi anulate prin căinţă şi apel la îndurarea divină. Dar cele imediate, nu. Şi David le-a simţit arsura.
Lucrurile se petrec la fel şi astăzi. Chiar dacă după călcarea poruncii nu ni se închide definitiv poarta cerului, apelând la îndurarea lui Dumnezeu, cu pocăinţă, consecinţele pe termen scurt nu pot fi evitate. Şi asta înseamnă suferinţă. Nu e de preferat să împlinim porunca?
Haideţi, deci, să conjugăm verbul „a pofti-poftire” la forma negativă: eu NU poftesc, tu NU pofteşti…
Îmbulzeala de pe malul lacului era neobișnuită, dar avea o explicație: Isus era în Capernaum și se folosea de orice prilej „să vestească Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu” (Luca, 4:43). Și pentru că apele Ghenezaretului legănau la mal, clipocind, două corăbii pescărești, Învățătorul a hotărât să folosească una dintre ele drept tribună, de unde să vorbească mulțimii. Era barca lui Simon, cel ce avea să devină apostolul Petru.
Când pescuirea pentru Împărăție a luat sfârșit, Isus S-a gândit și la pescuitul pentru hrănirea trupului, de aceea l-a îndemnat pe Simon: „Depărteaz-o la adânc și aruncați-vă mrejele pentru pescuire.” (Luca, 5:4)
Nu știm ce a gândit Simon, ca reacție la această sugestie, dar nici nu e greu să ne imaginăm. Pentru că era după una dintre acele nopți de trudă intensă, de luptă cu valurile și cu vântul, soldată cu… eșec. Nu prinseseră nimic. Într-o astfel de stare, gândurile, chiar nerostite, sunt rezultatul a tot ceea ce se întâmplă. Iar în acest caz nu puteau să fie decât negre ca noapte care îi învinsese.
În tulburarea lui ar fi putut să-I spună lui Isus: pe mine mă înveți? Tu vii din Nazaret, ești tâmplar, pe când eu m-am născut aici și am crescut tăind valurile și trăgând de mreje. Ce crezi că aș mai avea de învățat? Și, ca să știi, o pescuire fructuoasă nu se face în ape adânci. Având în vedere atât situația cât și temperamentul lui, cel mai probabil în această zonă îi defilau gândurile.
Și totuși, s-a mulțumit să spună: „…la cuvântul Tău voi arunca mrejele!” (v 5) Roada ascultării sale s-a concretizat într-o captură bogată de pește, încât mrejele erau pe cale să cedeze. Au umplut astfel amândouă corăbiile, care la rândul lor dădeau semne de suprasarcină. Miracolul pescuirii i-a uluit, iar Simon „s-a aruncat la genunchii lui Isus” (v 8). Nu știa prea multe despre Învâțător la vremea aceea, dar a înțeles că atunci când un tâmplar îl învață pe un pescar să… pescuiască, este altceva la mijloc. O altfel de cunoaștere.
Episodul pescuirii se încheie astfel: „Ei au scos corăbiile la mal, au lăsat totul și au mers după El.” (v 11) Viețile lor au fost transformate, având și locuri în veșnicia de slavă a lui Dumnezeu, pentru că au ascultat de Isus.
Noi știm mai multe despre Mântuitor decât știau ei atunci. Avem Cuvântul scris, mărturii ale Învierii salvatoare și… precedente ca pescuirea lor minunată.
Cu toate acestea, nu numai că nu urmăm îndemnurile lui Isus, dar de cele mai multe ori le ignorăm total. Deși tot ce El ne spune este spre folosul nostru.
Este vital să mergem „pe mâna” lui Isus chiar dacă dispoziția nu este favorabilă. Ca în cazul lui Simon. Dar el a avut de câștigat, iar dacă vrem să vorbim cu el pe această temă, putem să-i dăm întâlnire în cer. Cum? Pescuind cu Isus.
Era fariseu, dar nu unul oarecare, ci un „fruntaş al iudeilor”.(Ioan, 3:1) Aşadar, membru în Sanhedrin. Şi am mai putea adăuga la portretul său faptul că era un rabin erudit, căci Isus i se adresează numindu-l „învăţătorul lui Israel”(v 10). Iar ca să întregim acest portret, am putea spune că nu provenea dintr-o familie oarecare, ci dintr-una cu deschidere spre elenism, căci i s-a dat un nume grecesc: Nicodim.
Ei bine, cu toată erudiţia lui, sau poate tocmai datorită ei, a înţeles că învăţătura lui Isus era…altfel. Era de sorginte divină. Nu e uşor să admiţi, ca învăţător, că altcineva este mai bun decât tine. Ba să ceri şi sfaturi. Dar el a făcut-o, şi aceasta este smerenie.
A venit la Isus noaptea. Poate se temea să nu fie văzut, deşi încă nu venise vremea când era periculos să te declari adept al Învăţătorului. Sau poate a considerat, ca atâţia alţii, că era timpul cel mai potrivit pentru studiu. Pentru dialog edificator. Dar a venit, chiar dacă la cursurile de seară.
Titlul lecţiei l-a luat prin surprindere: Naşterea din nou! Pentru că Isus i-a spus: „…dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” ( v 3) La început nu a reuşit să-i pătrundă sensul, dar viaţa sa ulterioară ne dovedeşte nu doar că a înţeles, dar că a şi aplicat cele învăţate.
Pentru că îl reîntâlnim, în aceeaşi Evanghelie a lui Ioan, în capitolul 7, luând apărarea lui Isus în Sanhedrin, iar în capitolul 19, îngrijindu-se de trupul lui Isus.
Astăzi, având la îndemână o întreagă Evanghelie, ştim mai multe decât Nicodim, atât despre Isus cât şi despre regenerare. Despre naşterea din nou. Dar, totuşi, experienţa lui ne este folositoare, aşa că putem reţine câteva lucruri.
Mai întâi faptul că la Isus vii recunoscând nu doar caracterul infailibil al învăţăturii Sale, ci şi divinitatea Lui. Apoi că la El se vine cu smerenie. Şi peste toate astea, învăţarea lecţiilor Sale este obligatorie. Iar cea despre regenerare nu face nicidecum excepţie. Mai ales că naşterea din nou este condiţia sine-qua-non a accederii în Împărăţia lui Dumnezeu.
Nicodim şi-a făcut temele. Spre mântuirea lui, desigur. Ce ne poate împiedica să mergem şi noi la cursuri? Şi nu doar atât, dar cele învăţate să le şi punem în practică.
La moara lui Felix 