Nu vă îngrijoraţi!

DSC_5013a

Nu vă îngrijoraţi dar, zicând:”Ce vom mânca?”Sau:”Ce vom bea?”Sau:”Cu ce ne vom îmbrăca?”…Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele.(Matei 6:31-32)

Când inima ţi-e cer senin şi zbor
Şi pacea te cuprinde ca o mare,
Vezi orizontul tresărind uşor,
Apoi un nor venind şi înc-un nor
Şi-ncep să picure îngrijorare.

N-a mai rămas nici urmă de senin
Iar cerul inimii e ca de smoală
Şi plouă ne-ncetat, plouă hain
În sufletul de-amărăciune plin,
Cuprins de umezeală ca de-o boală.

S-a tulburat şi pacea care-a fost
Şi fulgeră cu semne de-ntrebare:
Ce-o să mănânc? Cum să-mi găsesc un rost?
Ce-o să îmbrac? De unde adăpost?
Şi tună lung, cu un ecou ce doare.

Dar soarele din nou va străluci
După furtuni, înveselind pământul;
Aşa a fost mereu şi-aşa va fi,
Deci şi tu poţi furtuna birui
Dacă priveşti încrezător Cuvântul.

Să nu vă-ngrijoraţi, aşa e scris,
Căci Cel ce păsărilor dă mâncare
Şi-mbracă florile în strai de vis,
Este cu noi, aşa cum ne-a promis,
Şi ştie ce dorim şi ce ne doare.

Să căutăm Împărăţia Sa
Şi să tânjim după neprihănire,
Iar ce vom îmbrăca, ce vom mânca,
Nu noi, ci Domnul le va rezolva
Prin binecuvântata Lui voire.

Crezând aşa, noi curcubeie cresc
În inimi, cu invazia luminii
Din care mulţumiri se împletesc,
Căci înaintea Tatălui ceresc
Suntem mai preţioşi decât …toţi crinii.

Simion Felix Marţian
Vulcan, 6 august 2011

Sonet zglobiu

23

Se-avântă în clocot pe pietre pârâul
Şi-n stropii-i de-argint înfloresc curcubeie,
Ţâşneşte pe maluri a vieţii scânteie
Rupând, în explozia verdelui, frâul.

Pe câmpul ce haina de foc şi-o descheie
Zvâcneşte în flacără galbenă grâul,
Când greieri cu jarul din maci îi ţes brâul,
Şi pâinea se-nfoaie, crescând rotofeie.

E vervă în toate şi totul se-ncinge
Şi simt cum în mine imboldul tot creşte
Şi-n valul vieţii în clocot mă-mpinge,

De-aceea în mine o rugă vuieşte:
Dă-mi, Doamne, vibraţii şi dor de-a învinge
Şi pentru-a-Ţi sluji mai…vioi, mă stârneşte!

Simion Felix Marţian
Vulcan, 9 iunie 2018

Plâns de codru

reteyat

Mă-ndeamnă codrul, hohotind cu ploaie,
Să scriu, plângând şi eu, de drama lui,
De trupul lui murind pe fierăstraie
Aici, în ţara mea…şi-a nimănui!

Mă-mbie pui de urs, muşcând asfaltul,
Să scriu de casa lor fugind prin gări
Când în vagoane s-a chircit înaltul,
Să scriu cu rumeguş de-abandonări.

Să scriu- dar, cum?- când muntele mă doare,
Şi dealuri care se despoaie dor,
Să scriu strigând, când codrul ţării moare
Ucis de lăcomie şi topor.

Când ştiu ce frumuseţi, ce bogăţie
A pus în ţara asta Dumnezeu,
Mă-ncearcă starea de vinovăţie
Că n-am luptat pentru meleagul meu.

Că n-am fost vocea răsunând din turmă,
Făcându-mă prin rugă auzit:
Dă, Doamne, minte, mintea de pe urmă
Acestui neam ce pare părăsit!

Dar simt că mă trezesc şi, ca revanşă,
Mă dau cu totul puilor de urs,
Făcând cu ei, spre-o vie avalanşă
De verde-n munţii noştri, azi, recurs!

Simion Felix Marţian
Vulcan, 4 iunie 20018

De mamă şi de flori de măceş

collage

Am ieşit la fotografiat flori de măceş. Pentru că e vremea lor. Pentru că sunt frumoase. Pentru că am un motiv special, chiar dacă ele nu constituie subiectul predilect al fotografilor.

Privesc prin vizorul aparatului la florile roz pline de gingăşie şi mă năpădesc amintirile. O nostalgie dulce- amăruie ca gutuia din fereastra poetului. Florile se acoperă deodată de ceaţă. Nu, nu sunt probleme de focalizare, ci de ochi. Mi s-au umezit.

Îmi şterg ochii cu dosul palmei, pentru că am trecut de mult de vârsta la care credeam că este ruşinos să lăcrimezi, şi focalizez din nou. De data asta se porneşte vântul. Trag câteva cadre, presat de timp, şi plec. Voi reveni, până nu se scutură măceşul de gingăşie.

Mă văd copil, însoţind-o pe mama pe drumul umbros de la marginea satului, care , ieşind din sat, urca printre lanuri spre pădure. Drumul era mărginit de vegetaţia bogată din gardul cimitirului. ,,Haideţi să vă arăt un rug mirositor”, a zis mama. Nu am ştiut până atunci că nu toţi măceşii au miros. Sau, cel puţin, nu la fel de intens.

Mama sorbea florile de măceş, culoare şi miros, cu tot sufletul ei de poetă. De aceea asociez imaginea ei cu florile de măceş. Şi le iubesc. Au trecut ani, de când s-a dus mama. A fost într-un început de primăvară cănd trupul ei firav a rămas acolo, la câţiva paşi de locul unde fusese ,,rugul mirositor”. Şi pe unde apăruseră alţii.

Era întâi martie când s-a dus mama şi în măceşi abia pornise seva, să pleznească în muguri.

Mă-ncearcă regretul că în întâlnirle noastre tot mai rare din ultimii ei ani de viaţă, nu am depănat mai multe amintiri. Cum ar fi despre copilăria cu miros de măceş. Dacă împărtăşesc cu voi aceste amintiri, dragi prieteni, este ca să vă rog, să vă implor: faceţi legături de dragoste între cei iubiţi de voi şi florile lor preferate! Acum, cât se mai poate. Mai târziu legătura se va putea face doar cu nostalgia.

Acum, vă las. Trebuie să mă opresc, căci văd literele în ceaţă şi…parcă plouă pe tastatură. Lăcrimez?

Simion Felix Marţian
Vulcan, 26 mai 2018

Dor de poezie

R[s[rit

Mă răscoleşte versul, cu dorinţa
De-a evada din mine, de-a fi scris,
Dar sunt zăgăzuit de neputinţa
De-al îmbrăca în strai de paradis.

Se îmbulzesc şuvoaie de cuvinte
Şi spumegă lovindu-se de dig,
Dorind să curgă viu în imnuri sfinte
Iar eu, neputincios, mă rog şi strig:

Părinte-al îndurărilor divine,
La Tine îndrăznesc acum, ca fiu:
Dacă ai pus atâta cer în mine
Dă-mi şi putere despre el să scriu!

Ai pus în mine dragoste şi pace,
Dar despre ele, Doamne,- cum să tac?
Învaţă-mă, Părinte, cum se face
Ca în cuvinte calde să le-mbrac.

Tu eşti din veşnicii, eşti Necuprinsul
Şi te descoperi lumii, celor vii,
Prin ceea ce-ai creat pe tot întinsul,
Dar vrem să Te vedem şi-n poezii.

Dă-mi, Doamne, forţa de-a struni cuvântul
Şi cu iubire să-l înnobilez,
Să Te cunoască şi prin vers pământul,
Un vers cu focul dragostei în miez.

Vreau să-mpletesc dantelării măiastre
Punând cuvintele pe canava,
Lansându-le apoi în zbor spre astre,
Înaripate pentru slava Ta.

Dă-mi scânteiere vie în cuvinte
Ca, înmuind condeiul în napalm ,
Să scriu cu foc, cu clocot, vers fierbinte
Sau fă-mă, Doamne, chiar pe mine psalm.

Simion Felix Marţian

Sonet floral

Flori

Din văzduh lumina, ignorând busole,
În cascade curge la superlativ,
Şi pe- al ierbii verde, amplu portativ
De culoare umple gingaşe corole.

Înflorirea însăşi, act decorativ,
Curcubeie- adună împletind cupole,
Şi din stropi de soare pune- aureole
Peste tot ce-nseamnă viaţă-n…rogvaiv.

Mângâiem culoarea inspirând arome,
Însă floarea este doar un pas spre rod
Pe cărarea vieţii prinsă-n axiome;

Şi cum, Doamne, viaţa, în acelaşi mod,
Mă- nfloreşte- n zile calde, policrome,
Spre rodire fă- mă drum bătut şi pod!

Simion Felix Marţian
Vulcan, 19 mai 2018

 

Tablou de mai

liliac

Pictează Cineva cu liliac,
Pe verde dând sclipiri violacee,
Şi cu narcise, şi cu flori de mac
De parcă-n apa verde-a unui lac
S-au spart în cioburi mii de curcubeie.

Minunile numite simplu flori,
Purtând în ele câte-un strop de soare,
Nu- ncântă lumea numai prin culori,
Căci în potirul sărutat de zori
Mai poartă şi miresme-mbătătoare.

Splendorile nu se opresc aici
Căci mâna ce pictează asfinţituri,
Stropind şi serile cu licurici,
Mai dirijează coruri mari şi mici
De greieri, zumzete şi ciripituri.

Aş vrea să sorb tot verdele din jur
Şi cu petale să-mi îmbăt privirea,
Iar ciripitului un tril să-i fur,
Să mă înalţ cu el către azur,
Purtând în gând şi-n suflet nemurirea.

Pământu- ntreg este un şevalet
Unde picteaz-o nevăzută mână,
Iar Cel ce poartă pensula discret
Şi dirijează corul în concert
E Cel ce-a făcut …omul din ţărână.

De-aceea nu mă mir, ci plin de-avânt
Mă-ntorc spre Tatăl meu zicând: Divine,
Dacă-i atâta colorit şi cânt
Şi-atâta frumuseţe pe pământ,
Cum va fi-n Cer, acolo sus, la Tine?

Simion Felix Marţian

 

Nu te teme!

Nu te teme

„Nu te teme de nimic, căci Eu sunt cu tine”(Isaia 43:5)

Prins în vâltoarea vieţii pe pământ,
A încercărilor din vreme-n vreme,
Te simţi adesea copleşit, înfrânt,
Dar Domnul îţi vorbeşte prin Cuvânt:
Nu te teme!

Privind la valurile care vin
Pe marea ce învolburată geme,
Te-nvăluie al disperării chin
Însă din cer se-aude-un glas divin:
Nu te teme!

În labirintul vieţii când te pierzi
Şi situaţiile-ţi par extreme,
Cauţi ieşiri pe care nu le vezi
Dar e deajuns îndemnul să-l urmezi:
Nu te teme!

Procesul rezolvărilor e greu,
Căci viaţa te-asaltează cu probleme
Într-un şuvoi ce creşte tot mereu,
Dar astfel îţi vorbeşte Dumnezeu:
Nu te teme!

Când gurile cuptoarelor de foc
Cer sacrificii uneori supreme
Şi simţi că viaţa ta e pusă-n joc,
Cuvântul îţi vorbeşte-atunci, pe loc:
Nu te teme!

Privind la viitorul glorios,
La sfinţii-ncununaţi cu diademe
Pentru sfârşitul lor victorios,
Tu mergi la drum de mână cu Cristos,
De ce te-ai teme?

Simion Felix Marţian
Vulcan, octombrie 2007

Dor de curăţie

DSC_0089c

„Atunci cei neprihăniţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor.”(Matei13:43)

Am vrut să strâng cu palmele căuş
Ofranda nopţii risipită-n rouă,
Şi din răcoare împletind culcuş
S-aştept al razelor divin arcuş
Să mă atingă ca pe-o coardă nouă.

Să fiu pătruns de puritatea ei
Ca iezerul de-al cerului albastru,
Sorbind candoarea ca dintr-un ştiubei,
Dar roua a fugit de ochii mei
Atinsă tandru de al zilei astru.

Am căutat al neprihanei nimb
În limpezimi tăcute de izvoare,
În curcubeie prinse în corimb,
Dar căutarea mi-a adus în schimb
O sete, parcă, şi mai arzătoare.

Nici zborul alb din aripi de golumb,
Nici asfinţituri despletite-n lavă
Şi nici ţâşnirea verde din porumb
N-au ridicat povara mea de plumb,
Din inima cu tânguire gravă.

Căci alergarea, dorul după cast
Nu poate să-şi găsească împlinire
Decât înţelegând, entuziast,
Că Cel ce-a plăsmuit un spaţiu vast
Este din veşnicii… Neprihănire

Şi curăţia, dragostea de pur
Nu o cuprinde-n taina lui decorul
Oricâtă frumuseţe-ar fi în jur,
Însă o vom vedea prinzând contur
Păşind spre Cel ce este Creatorul.

***
Părinte-al veşniciei, sfânt, sfânt, sfânt,
Îmbracă-mă în strai de curăţie
Să am în inimă doar cer şi cânt,
Ştiind că luminând azi pe pământ
Voi străluci şi mâine-n veşnicie.

Simion Felix Marţian

Sonet policrom

Policrom

Mă scaldă-n albastru de tihnă seninul
Iar verdele ierbii îl sorb cu nesaţ,
Când merg cu un galben de soare la braţ
Şi-n albul de pace mă-nfăşură crinul.

Mă urc în pridvorul luminii,- n târnaţ,
Să simt cum mă-nvăluie-n roşu carminul,
Şi văd cum culorile-şi varsă preaplinul
Ţesând un covor policrom în fânaţ.

De-atâta culoare în jur şi de…viu,
Se bucură ochii şi inima simte,
Trăind bucuria cu ritmul zglobiu.

De-aceea mă simt vinovat, Sfânt Părinte,
Când ochiu-mi bolnav vede-n jur cenuşiu,
Dar umple-mă Tu de culorile sfinte!

Simion Felix Marţian
Vulcan, 21 aprilie 2018