La moara lui Felix

Istoria deschide ochi miraţi
Către evenimente-n derulare,
Simţind cum îi fug anii sub picioare
Mai nărăvaşi, mai nealiniaţi,
Şi se întreabă: e sfârşitul, oare?

Ea s-a născut când totul s-a născut,
Fiind fărâmă, doar, din veşnicie
Şi nou născuta, cu uimire vie
Privit-a la al lumii început
Când Dumnezeu a glăsuit: SĂ FIE…!

A scris despre-al creaţiei goblen
Cu irizări divine, ape, ape,
Ce-n cântec mângâiau strune de harpe,
Dar şi de izgonirea din Eden
Când omul a fost amăgit de şarpe.

În bezna ce pe urmă s-a lăsat
Istoria n-a încetat să scrie,
Când se-aprindea din cer câte-o făclie,
Şi-n filele de cronici şi-a notat
Ce Dumnezeu vorbea prin profeţie.

De-aceea când din ceruri a venit,
Pentru salvarea omului, Mesia,
Ea nu s-a îndoit că profeţia
Din cronicile ei s-a împlinit,
Şi cerul şi-a deschis vistieria.

Şi-atuncea când Cristos se ridica
Dintr-un mormânt deschis către lumină,
A înţeles că graţia divină
Asupra omului se revărsa
Pentru iertarea lui de orice vină.

L-a urmărit, apoi, pe om mereu,
Să vadă dacă prinde mâna-ntinsă
Pentru-mpăcare chiar de Dumnezeu,
Dar el Îl refuza, cu râs ateu
Şi inima de patimă încinsă.

Acum la poarta împlinirii bat
Atâtea profeţii, atâtea semne,
Încât pământul e cutremurat
Şi toate ne arată răspicat
Ale Apocalipsului însemne.

De-aceea, printre-atâtea profeţii,
Istoria priveşte cu uimire
Înţelegând că ea se va sfârşi,
Căci în curând nici timp nu va mai fi,
Strivit definitiv de nemurire.

Omul va trece dincolo de ea,
Având fără final biografia,
Dar ea întreabă, în mirarea sa:
-Hei, omule, tu vei continua,
Dar unde-ţi vei petrece veşnicia?

Simion Felix Marţian

Ca-ntr-un miracol declanşat de soare
Porneşte seva-n trunchiul cenuşiu
Şi pleoapa-n mugurul atins tresare
Să râdă verdele în auriu.

Pământul a scăpat de chinga gheţii
Care, topită, îi oferă must
În care iar vedem triumful vieţii
Prin firul firav devenit robust.

Dintr-un îngheţ ce aducea a moarte,
Totul a devenit deodată viu:
Zumzet şi zbor, orăcăituri sparte,
Verde şi cald, azur şi străveziu.

Privim renaşterea ca o-mplinire,
Primind-o cu nesaţ, dar cald şi calm,
Şi-această verde, vie afluire
Ne umple inimile ca un psalm.

De unde acest dor de primăvară?
Dorinţa noastră după viu şi cald
Nu stă doar în decorul de afară,
Pastelul de azur şi de smarald.

Este dorinţa de-a lăsa povara,
Crezând că toate cele vechi s-au dus,
Trăind renaşterea, ca primăvara,
Cu Soarele dreptăţii, cu Isus.

Ieşim din iarnă ca dintr-o cavernă,
Cu sufletul pătruns încă de ger,
Dar primăvara poate fi eternă
Dacă deschidem inima spre cer.

Simion Felix Marţian

Ieșind pe prispa unui gând răzleț
Ca să-mi întind ideile la soare,
Am fost izbit de valul de culoare
Cu creasta de un verde pădureț.

Am scris cu pana înmuiată-n cer
Și-n auriu de țarină fertilă,
Dar o să scriu, mi-am zis, cu clorofilă,
Cu dor de verde renăscut din ger.

Și m-am lăsat pătruns de seve noi
Ca de-o renaștere, de-o nouă viață,
Înțelegând că-n verde se dezgheață
Muriri trecute, adâncite-n noi.

Doar respirând prin muguri înverziți,
Și înverzind la rându-ne spre soare,
Vom dovedi că verdele nu moare,
Țâșnind cu viața-n arborii treziți.

Arzând de dor de verde mă-nfășor
În straiul vegetal ca-ntr-o hlamidă,
Iar inima, tinzând să se deschidă,
Își toarce ruga către Creator:

Ascultă, Sfinte Tată, ruga mea
Când înverzirea mi-este năzuință,
Și fă-mă, căci la Tine-i cu putință,
Măslinul verde pus în Casa Ta!

Simion Felix Marțian

 

Nu izbucnesc dintre coperți stindarde
Și nici trompeți nu sună pe alei,
Numai nucleul slovei care arde
Cinstește azi, cu-nfiorări de coarde,
Pe cei ce-n scris respiră prin condei.

Și lexicul pestriț se-aliniază
Ascultător la linia de start,
Dospind geneze-nmugurite-n frază,
Ca, erupând în lavă de amiază,
Să-mbrace universul în brocart.

Eu scriu, tu scrii, el scrie și ea scrie
Și dacă ne topim curgând în scris,
În proza noastră sau în poezie,
Ne dăruim, crâmpei de veșnicie,
Celor avizi de viață și…de vis.

Cuvântul scris nu-i doar o cărămidă
Zidind cetăți ce prea devreme pier,
Ci e celulă vie și fluidă
Dând muguri noi, pornind să se deschidă,
Cu meșteșug din Cer și pentru Cer.

Să dăm dar vieții viața ce nu moare,
Trudind în scris la șlefuirea ei,
Și la această mare sărbătoare
Scriu, pentru cei ce scriu, și o urare:
La mulți ani, frații mei întru condei!

Simion Felix Marțian

 

„Bunătatea și credincioșia se întâlnesc, dreptatea și pacea se sărută.”(Ps. 85: 10)

O lume de pâcle înghite avid
Făclii ce-și ițesc îndrăzneala din bezne,
Prin jocul murdar al lovirii la glezne
Și-al dramei amare cu pusul la zid.

Se caută neguri și storuri se țes
Când globul de raze în fașă scâncește,
Și moartea luminii-n unghere pândește,
Marcând la bilanț al dreptății deces.

Justiția are, cum știm, ochii-nchiși,
Dar ține balanța dreptății-n lumină
Și totuși, mințiți, o vedem cum se-nclină
Strivind adevărul cu-arginții proscriși.

Sub talerul greu ce, purtând pungășii,
Seduce justețea cu mreje obscure,
Minciuna-și întinde capcanele sure
Și-n vatra-i de-otravă se nasc tragedii.

Ne dor nedreptăți când în tristul declin
Simțim că și cerul deasupra se-nchide,
Și-n urletul greu din strivite obide
Lansăm rugăciunea spre Tatăl divin:

Părinte ceresc din vecii, sfânt și drept,
Dă celor ce-mpart cu măsură dreptate
Lumină din cer, din izvoare bogate,
Iar dorul dreptății să-i ardă în piept.

Și astfel dreptatea să fie mereu
Prezență reală și vie-n instanță,
Iar cei ce fac uz de această balanță
Să știe că-i vede Cel drept: Dumnezeu!

Simion Flix Marțian
Vulcan, 20 ianuarie 2017

 

„Şi, din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor
mai mulţi se va răci.” (Matei 24:12)

Se face frig în tabla de materii
Din noul lexicon de sentimente,
Când gheaţa căutărilor frecvente
Îşi stinge transparenţa în mizerii.

Se defineşte viaţa prin palavre,
Fiind în tomul gros şi fond şi formă,
Şi faţa-i se dezvăluie diformă
Când nobile simţiri devin cadavre.

La fila dragostei nu-i semn de carte?
A devenit pentru prezent vetustă?
Hei, inimă, sub solzii noi, sub crustă
Nu vrei să ai, iar, de căldură parte?

Voi, fraţii mei întru umanitate,
Clepsidre vii eternizând nisipul,
Nu ştiţi că-n viaţa noastră Şi-a pus chipul
Acel ce-i dragoste şi bunătate?

Păstraţi, dar, focul dragostei divine,
Înflăcărând scânteia care arde
Cu alte mii, sau poate miliarde,
Din el, din ea, din mine şi din tine.

Se-ntinde umbra grea de neiubire
Dar noaptea ei nu poate-avea izbândă,
Căci din scântei, o flacără plăpândă
Poate ţâşni din nou cu strălucire.

Tânjesc de dor de dragoste, astenic,
De o iubire-nfăşurând Pământul,
În ea găsindu-şi oamenii veşmântul;
Mi-e dor de om ca de-un Adam edenic!

Simion Felix Marțian