Se lasă seara cu lințoliu-i cernit, lăcrimând din streșini. Bucuria zilei pare să fi fost înghițită de întuneric. Am intrat în iarnă, așa ca de fiecare dată, sărbătorind. Nu venirea iernii. Sărbătorind Marea Unire. Sărbătorindu-ne Țara.
A fost o zi a bucuriei în care „a simți românește” s-a dovedit a fi nu doar o sintagmă colorată, ci o stare de fapt. O realitate îmbucurătoare. O bucurie generalizată, sărbătorească, menită să șteargă, chiar dacă temporar, disensiunile politice. Sau religioase. O zi în care bucuria poate să-i unească și pe cei din galeriile unor echipe rivale.
Ca români, avem un motiv în plus să iubim iarna. Și am dovedit-o azi, bucurându-ne.
Dar ziua s-a scurs și lăcrimarea streșinilor după o zi însorită este apăsătoare. Pare amărăciunea Țării că nu și-a văzut toți copiii în bătătură la aniversare.
Pe tortul aniversar mare cât…Caraimanul și-a aprins Crucea Eroilor. A celor care au luptat s-o înfăptuiască.
Dar copiii ei s-au lăsat așteptați și de data asta. Sunt departe de îmbrățișarea pe care le-ar oferi-o. Streșinile continuă să lăcrimeze dureros și monoton.
Nu mai plânge, România mea! România noastră. Bucuria sărbătorii este în inima tuturor copiilor tăi. De pretutindeni.
Și apoi, dacă s-a lăsat seara peste bucuria noastră, undeva departe, pe alte meridiane străbătute de fiii tăi, abia răsare soarele. E dimineața sărbătorii. Cântecul lor abia începe. Și va continua, într-n răsărit perpetuu.
Aceasta îți urăm de ziua ta: un răsărit continuu într-un viitor luminos. Pentru asta se roagă copiii tăi. Dumnezeu să te binecuvânteze!
Simion Felix Marțian
Vulcan, 1 Decembrie 2015
La moara lui Felix 