Sonet troienit

dsc_0052

Se strâng buluc omături cristaline
Pe scări de viscol cocoţate-n cer,
Zidind nămeţi din cărămizi de ger
Şi alb tăios, cu care să se-mbine.

Pe câmpul vast lipsit de-orice reper
Eternă pare iarna care vine
Cu triste tânguiri şi cu suspine,
Şi-al morţii greu şi-ntunecat mister.

Dar când, muşcând, rafala îngheţată
Aruncă-n zare pătura de nea,
Un fir de grâu plăpând spre ceruri cată

Şi, plin de bucuria de-a-l vedea,
Spre slavă strig: Mărire Ţie, Tată,
Eternă-i viaţa, şi va fi şi-a mea!

Simion Felix Marţian
Vulcan, 19 ianuarie 2019

 

4 gânduri despre &8222;Sonet troienit&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s