„Vorbeşte, Doamne, căci robul Tău ascultă”.(1Samuel 3:9)
Cetatea a-mbrăcat a nopţii haină
Cu gluga ei de întuneric greu,
Numai în Templu pâlpâia în taină,
Pe ziduri, candela lui Dumnezeu.
La ceas de reculegere, când tihna
Se împletea cu umbre şi tăceri,
Un tinerel îşi căuta odihna
Ce parcă nu venea de nicăieri.
Dar când cu braţele-i mângâietoare
Somnul s-a-nfăşurat pe lângă el,
S-a auzit în Templu o chemare
Venind din întuneric: Samuel!
Cuprins în mreaja viselor, băiatul
A tresărit, de somn s-a scuturat,
Şi părăsind în mare grabă patul,
Spre Eli, preotul, a alergat
Zicându-i: eu ţi-am auzit chemarea
Şi iată-mă aici, în faţa ta;
El încă nu înţelegea lucrarea
Şi vocea Domnului n-o cunoştea.
Abia când a-nţeles de unde vine
Şi-a cui e vocea care îi vorbea,
A glăsuit: sunt robul Tău, Stăpâne,
Vorbeşte, dar, căci Te voi asculta!
***
Şi astăzi încă ne vorbeşte Domnul,
În asta nici o îndoială nu-i,
Dar, chiar de reuşim să-nvingem somnul,
Vom recunoaşte, oare, vocea Lui?
Spre a-nţelege vocea Lui profundă,
Mesaj venit din cer către pământ,
Să căutăm ca pe lungimi de undă
Cereşti, să ne-acordăm prin Duhul Sfânt.
Atunci vom şti şi Îl vom recunoaşte,
Putând rosti cu-al inimii tumult:
Vorbeşte, Dumnezeul meu, vorbeşte,
Eu, robul Tău, mă-nchin şi Te ascult.
Simion Felix Marțian
Petroşani, mai 2011
La moara lui Felix 