Sonet tăcut


Plesnesc în mine muguri de tăcere
Și umbre-adânci de nerostiri îmi cresc,
Când fac din abandon un act firesc
Și văd în asumare neplăcere.
 
Dar Tu mi-ai dat cuvântul să vorbesc,
Să-l dau rostirii gata să ofere
Și pace și imbold și mângâiere,
Dând aripi celor ce spre cer privesc.
 

De-acum, vorbind, vreau voia Ta să fac,
Și-n zicere să pun lumină multă
Din harul Tău cu care azi mă-mbrac.
 
Să tac când simt că inima-mi exultă
Și-o pun în palma Ta ca-ntr-un hamac,
Spunând: „Vorbește, robul Tău ascultă!”
 
Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 23 octombrie 2020

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s