Viena, gloanțe și lacrimi

Nu credeam să scriu atât de curând despre moarte. Dar sunt lucruri care nu pot fi trecute cu vederea. Parcă nu ne-ar ajunge molima asta care se prelungește, semănând moarte. La ea se adaugă, tot pentru a ne alunga eventuala stare de bine, presiunea crescândă a stângii marxiste asupra normalității, pe care o îmbrățișează tot mai mulți politicieni europeni. Și nu numai.

  Dar „cireașa” de pe… tortul nenorocirilor o constituie atacurile teroriste recente. Cine ar fi crezut că după Franța, urmează Austria. Și încă la foarte scurt timp. Ce-or mai fi plănuind acești exponenți ai urii?

 S-a petrecut în inima Vienei, unde e promenada ei, într-o zonă în care terasele erau pline. Atacurile, șase la număr, s-au produs simultan. S-au tras sute de gloanțe. Au murit împușcați 4 oameni, iar alți 22 au fost răniți. Acestora li se adaugă unul dintre atacatori, împușcat de forțele de intervenție.

  Acesta ar fi bilanțul, dar teroarea nu poate fi contabilizată. Nesiguranța instalată în oraș, și care va mai dura multă vreme, nu poate fi apreciată dimensional.

Teroristul împușcat era un islamist de origine albaneză, de doar 20 de ani, dar având deja o condamnare de 22 de luni pentru afiliere la o grupare teroristă. În ziua atacului avea asupra lui două arme de foc și o armă albă. Nu se știe însă nimic despre ceilalți teroriști implicați.

  Ce făcea acest tânăr în afară de… pușcărie și planuri criminale? În februarie a făcut un curs de orientare profesională. Pe banii statului, adică ai contribuabililor. Tot ai acestora erau și cei 917 euro pe care îi primea lunar ca ajutor social. Și mai primise și un apartament comunitar. Toate din partea statului austriac. A țării pe care cu atâta ură a îndoliat-o. Pentru că astfel de manifestări definesc ura.

  Gândindu-mă la acest sentiment, mi-a venit în minte felul în care unii „activiști” definesc ura folosind imaginea creștinilor. Acuzându-i că ar fi promotori ai unui „discurs al urii”. Și asta doar pentru că definesc păcatul din punct de vedere biblic. Veniți-vă în fire, tovarăși! Iată ce înseamnă URĂ.

  Plângem pentru morții de azi ai Vienei, pentru cei de ieri de la Nisa. Dar mâine ce va mai fi? Cum putem opri teroarea? Doamne, îndură-Te!

 

Simion Felix Marțian

Neunkirchen, 5 noiembrie 2020

 

Felix, dregătorul îngrozit de cuvinte

  Ascensiunea lui a fost uimitoare, având în vedere că vorbim despre un sclav eliberat. E drept, nu sclavul oricui, ci al Antoniei, mama împăratului. Liber fiind, îşi începe urcuşul în carieră folosindu-se, strategic, şi de căsătoriile sale cu femei nobile, din familii bine poziţionate, iar în anul 52 dH ajunge procurator al Iudeii.

 În această poziţie se afla Marcus Antonius Felix când a ajuns la el ,,cazul Pavel”, apostolul acuzat de conaţionalii săi de răzvrătire. Cazul nu era simplu, având în vedere că Pavel era un iudeu, cu cetăţenie romană, venind din oraşul liber Tars, din Cilicia. Dar, din câte se pare, Felix era preocupat mai degrabă de foloase materiale decât de Dreptul roman.  ,,Nimic nu este nou sub soare”, ca să cităm din Eclesiastul.

  Privitor la acest ,,caz”, lucrurile mergeau în direcţia hotărâtă de Dumnezeu, care-i spusese lui Pavel: ,,trebuie să mărturiseşti şi în Roma.” (Fapte 23: 11b) Nu vom insista, deci, asupra derulării lui, ci asupra unui episod anume. Dialogul dintre Felix şi Pavel.

  Procuratorul a venit însoţit de Drusila, soţia lui, să stea de vorbă cu prizonierul. Nu era străin de ,,Calea” pe care o propovăduia acesta, de aceea n-a fost surprins că în timpul aceste întrevederi a vorbit ,,despre credinţa în Hristos Isus” (Fapte 24:24b). Subiectul părea să-i stârnească interesul lui Felix, până când, la un moment dat,  a exclamat îngrozit: ,,De astă dată, du-te; când voi mai avea prilej, te voi chema.” (Fapte 24: 25b)

  Ce se întâmplase? De unde groaza asta peste el, în timpul unei conversaţii? A fost momentul în care Pavel a vorbit ,,despre neprihănire, despre înfrânare şi despre judecata viitoare.” (Fapte 24: 25a). A înţeles, prividu-şi viaţa. Pe Drusila, cea de-a treia soţie a lui, o convinsese să-şi părăsească soţul, pe Azisus, împăratul din Emesa Siriei. Aceasta fusese logodită în prealabil cu prinţul moştenitor al Comagenei.

  Toată această încâlceală era condamnată de cuvintele lui Pavel, dar vestea bună adusă de el era că pentru toate este iertare. Cu condiţia să-ţi doreşti o schimbare. Dar Felix a recurs la o amânare, chiar dacă a fost îngrozit. A preferat să trăiască cu această groază decât să fie eliberat. A preferat amânarea. O amânare repetată. Şi fatală.

  Au trecut doi ani până la căderea lui Felix în dizgraţie şi înlocuirea lui cu Porcius Festus. Şi în aceşti doi ani întâlnirile cu Pavel s-au repetat. Dar  hotărârea lui n-a venit. Chiar dacă Dumnezeu a amânat pentru el plecarea lui Pavel la Roma. Tragic.

  De meditat, de pe poziţia lui Pavel: să vorbim despre mântuire în orice împrejurare. De pe poziţia lui Felix: amânarea unei decizii pentru mântuire poate fi fatală.

Simion Felix Marţian

Ploaie de toamnă

Plouă vârtos, abrupt, cu ochii-nchiși,
 Din norii suflecați gospodărește
 Și pomii-s uzi și reci și interziși
 Și frunza-ngălbenită răgușește.
  
 Un univers de umezeală gri
 Se-nstăpânește peste tot și toate
 Și veșnicul „a fi sau a nu fi?”
 Are soluția-n… umiditate.
  
 De-atâta rece și de-atâta sur
 A zgribulit  și aripa nădejdii,
 Făcând din zbor doar un târâș obscur
 Sub ramuri dezbrăcate de odăjdii.
  
 Pătrunde umezeala până-n miez,
 În oase-i frig și-n suflet burnițează,
 Și pe pământul îmbibat, obez,
 Doar  deprimantul plumburiu tronează.
  
 Și, ca o frunză, prins de ramul meu,
 Simt că sunt victima acestei toamne
 Căzând în gol, dar strig la Dumnezeu:
 Mă prăbușesc, întinde-mi mâna, Doamne!
  
 Un suflu numai și a fost deajuns
 Ca să dispară-această apăsare,
 Și-am înțeles al Cerului răspuns:
 Deasupra norilor e veșnic Soare!
  
 Simion Felix Marțian