Sonet în Ghetsimani

Torcea pârâul Cedrilor în vale
Din caier tânguios, prin rădăcini,
Lăsând în poala tainicei grădini
Răcoare, stele, negură și... jale.

Sub coaja nopții se-arcuiau măslini,
Să treacă, pe sub arce ogivale,
Isus spre focul rugăciunii Sale,
Spre lacul de sudoare cu... rubin.

A fost o luptă grea în Ghetsimani,
Când în balanță atârna paharul
Păcatelor a mii și mii de ani.

A-nvins Acel care-a  urcat Calvarul
Sădind iubire printre bolovani;
Acolo înflorește astăzi... harul!

Simion Felix Marțian
Siegen, 18 martie 2022

Dor de adânc

Mă-ngrozesc să constat că mi-e veacul bolnav,
Măcinat de o tragică boală,
Și, sfidând nonșalant diagnosticul grav,
El se stinge încet de… spoială.

A pătruns peste tot, se cultivă intens
Și trăim doar prin ce-i „la vedere”,
Căutăm la decor străluciri fără sens
Și izvor nesecat de plăcere.

Ne zidim din cochilii lipsite de fond
Și castele și visuri semețe,
Colindând pe aripă de gând vagabond
Suprafețe lucind. Suprafețe.

Dar există un puț nesecat și profund
Care poate s-adape pământul,
Și în care izvoare de viață se-ascund,
Iar această fântână-i Cuvântul.

Simt un dor arzător de-a pătrunde-n adânc,
Scufundat în esență de viață,
Și de-acolo să beau, să respir, să mănânc,
Vindecat de ce-i doar… suprafață.


Îndrăzniți, oameni buni, Dumnezeu ne-a chemat
Să-i sondăm prin cunoaștere taina,
Adâncindu-ne-n El vom fi apți de zburat,
Veșnicia fiindu-ne haina!

Simion Felix Marțian
Neunkirchen, 11 iunie 2019

Sonetul Golgotei

Un bocet doar mai am în călimară
Și-n piept un hohot cu ecouri stranii,
Privind, pe dealul semănat cu cranii,
La Veșnicia învățând să moară.

Mă torn cu scăpătatul în jelanii
Și-ncep cuvintele plângând să doară,
Dar simt cum brațul crucii se coboară
Să-mi înflorească prin iertare anii.

Acum, senin, îmi caut noi cuvinte,
În care viu să curgă mângâierea
Prin matca de edenică sorginte.

Și scriu febril, dar ignorând durerea,
Un vers final, cu nobile veșminte:
S-a terminat, urmează... Învierea!

Simion Felix Marțian
Siegen, 11 martie 2022

Război și patriotism… la sfert

O știre care a făcut valuri zilele astea în mediul online este cea privitoare la o eventuală mobilizare a rezerviștilor. Aceasta, evident, pornind de la situația conflictuală de la granițele țării. Așadar, la arme! Cine? Toți BĂRBAȚII între 18 și 63(!) de ani, de oriunde s-ar afla. Cei aflați în țările Europei, să se prezinte la unitățile militare în termen de 5 zile, cetățenii români aflați pe alte continente, în 15 zile. Dacă se va declara stare de urgență sau război.

 Știrea a provocat tulburare și reacții diverse, dar cu adevărat șocant a fost rezultatul unui sondaj: în caz de război, doar 26 % dintre români sunt dispuși să rămână în țară și să lupte.Argumentele sunt multiple și nu pot fi ignorate:

-„Pentru ce să luptăm? Să apărăm averile celor care au furat țara?”

-„Pentru cine să luptăm? Pentru politicienii care se lăfăie și ne batjocoresc?”

– „Ce să apărăm, căci țara a fost vândută! Multinaționalele să și le apere proprietarii.”

Cei aflați departe de țară, au propriile motivații:

-„Am fost alungați din țară prin distrugerea economiei, și acum când ne-am făcut un rost pe aici să lăsăm totul baltă? Ne plătește Johannis ratele la bănci?”

  Și… etc, etc. Personal, nu comentez. Oricum, la vârsta mea nu mă primește pe front nici ca fotograf. Ceea ce mă frământă este altceva. Mai întâi, o observație: pe front se luptă doar dintr-un adânc sentiment patriotic, sau… pentru bani. Aceștia din urmă fiind mercenarii.

 Eliminând mercenariatul, rămânem la patriotism. Și rezultatul sondajului se explică. Patriotismul a murit în România. Cândva se cultiva încă din școală, dar se pare că cineva a fost interesat să nu mai fie așa. Mai întâi s-a renunțat la arta care încuraja patriotismul: literatură, muzică, arte plastice, cinematografie. S-a inoculat ideea că ar fi desuete și că patriorismul e de sorginte comunistă. Nimic mai greșit!

  Apoi s-a lovit în pilonii de bază ai acestui sentiment: istoria și credința. S-a afirmat că istoria noastră e falsă, că a fost „cosmetizată” de comuniști și că strămoșii noștri nu au fost nicidecum „mari” și nici „viteji”. Au fost doar lași și oportuniști. Nu știu cine a concertat această dezinformare, dar a prins. Naționalismul a fost văzut ca o ciumă, iar orele de istorie reduse. În timp ce alte țări își promovau cultul eroilor.

  Cât despre credință, a fost atacată mai rău ca în comunism. Iar generația tânără, confuză și debusolată, a mușcat momeala. Și chiar au crezut că Dumnezeu aparține trecutului, iar Biserica este anacronică.

  Cei ce s-au bucurat de ceea ce au obținut, se miră acum de rezultatul sondajului. Dar, ce-ați făcut cu patriotismul? Cu ce vreți să îndemnați oamenii la luptă?

  La acestea am mai putea adăuga și demasculinizarea. Atât prin asaltul celor care susțin teoria idioată a genului ciudat (sau fluid), cât și prin ofensiva feministelor, care vor participare egală în toate activitățile. Se pare că nu și pe front. E mai greu acum să scoți un bărbat de la pensat să-l duci pe front, dacă nu a văzut arme decât pa Netflix.

 Nu, nu poți trimite oamenii pe front cu amenințarea pușcăriei. Pentru că nu știi la ce-și vor folosi armele. Redați-le oamenilor credința și dragostea de țară. O țară așa cum și-o doresc, și pe care să o lase moștenire copiilor lor. Aceasta ar fi o motivație solidă.

  Dar, deocamdată, să ne rugăm pentru pace. Doamne, ajută!

 

Simion Felix Marțian

Siegen, 10 martie 2022

Dor de verde

Ieșind pe prispa unui gând răzleț
Ca să-mi întind ideile la soare,
Am fost izbit de valul de culoare
Cu creasta de un verde pădureț.

Am scris cu pana înmuiată-n cer
Și-n auriu de țarină fertilă,
Dar o să scriu, mi-am zis, cu clorofilă,
Cu dor de verde renăscut din ger.

Și m-am lăsat pătruns de seve noi
Ca de-o renaștere, de-o nouă viață,
Înțelegând că-n verde se dezgheață
Muriri trecute, adâncite-n noi.

Doar respirând prin muguri înverziți,
Și înverzind la rându-ne spre soare,
Vom dovedi că verdele nu moare,
Țâșnind cu viața-n arborii treziți.

Arzând de dor de verde mă-nfășor
În straiul vegetal ca-ntr-o hlamidă,
Iar inima, tinzând să se deschidă,
Își toarce ruga către Creator:

Ascultă, Sfinte Tată, ruga mea
Când înverzirea-mi este năzuință,
Și fă-mă, căci la Tine-i cu putință,
Măslinul verde pus în Casa Ta!

Simion Felix Marțian

Sonetul primăverii furate

Scriau cu zbor pe cerul siniliu
Cocorii cu aripi de pribegie,
Dar azi, pe-albastra cerului hârtie,
Doar avioane și rachete scriu.

Strivită de bocanci, în agonie,
Brândușa-și frânge visul vioriu,
Și-ntre șenile, ghiocelul, viu,
Cu albul cast al păcii ne îmbie.


Ne doare-al lacrimilor greu șuvoi
Ce-n suflete ne lasă doar ruine,
Și nu mai vrem acest cumplit război.

Ascultă-ne când Te rugăm, Divine:
Ne vrem iar primăvara înapoi
Și pacea... care vine de la Tine!


Simion Felix Marțian
Siegen, 4 martie 2022

La mulți ani, condeieri!

Nu izbucnesc dintre coperți stindarde
Și nici trompeți nu sună pe alei,
Numai nucleul slovei care arde
Cinstește azi, cu-nfiorări de coarde,
Pe cei ce-n scris respiră prin condei.

Și lexicul pestriț se-aliniază
Ascultător la linia de start,
Dospind geneze-nmugurite-n frază,
Ca, erupând în lavă de amiază,
Să-mbrace universul în brocart.

Eu scriu, tu scrii, el scrie și ea scrie
Și dacă ne topim curgând în scris,
În proza noastră sau în poezie,
Ne dăruim, crâmpei de veșnicie,
Celor avizi de viață și… de vis.

Cuvântul scris nu-i doar o cărămidă
Zidind cetăți ce prea devreme pier,
Ci e celulă vie și fluidă
Dând muguri noi, pornind să se deschidă,
Cu meșteșug din Cer și pentru Cer.

Să dăm dar vieții viața ce nu moare,
Trudind în scris la șlefuirea ei,
Și la această mare sărbătoare
Scriu, pentru cei ce scriu, și o urare:
La mulți ani, frații mei întru condei!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 3 martie 2017