La moara lui Felix

Cetatea-n care piatra se-alinia tăcută,
Zidită cu tăcere mușcată de șofar,
Cu zori îmbrățișat-a și Templu și altar,
Și miile de oaspeți din lumea cunoscută.

Tăcea a dimineață și-a temeri ce tresar
Și-odaia-n care Calea era deja văzută
De cei ce-o-mbrățișară cu dragoste crescută,
Când tainice seisme lovit-au în amnar.

Un foc aprins din ceruri, cu ardere divină,
Purtând în flăcări Duhul cu sfântul Său parfum,
Atins-a ucenicii, umplându-i de lumină.

Miracolul umblării conduși pe-al vieții drum
De Duhul din vecie, spre slava ce-o să vină,
Putem, iubind lumina, să îl trăim și-acum!

Simion Felix Marțian