La moara lui Felix

Pășesc pe jadul care țese-n iarbă
Covor bătut cu raze din înalt
Și, fascinat de tot ce văd, tresalt
Cu viu entuziasm ce dă să fiarbă.

Târâș, însă, e-n față... celălalt,
E umbra mea ce mă-nsoțește oarbă,
Și parc-aș vrea, cumva, să se resoarbă,
Să văd doar flori sub cerul de cobalt.

Mă-nnegurez deodată, răzvrătit,
Și murmur: Doamne, pentru care vină
Împing de umbră ca un osândit?

Răspunsul n-a întărziat să vină:
De vrei să vezi frumosul neumbrit,
Întoarce-te cu fața spre... Lumină!

Simion Felix Marțian