Cu zori de aur sărutând corole În cântece părând prin pomi fluide, Cu-apusuri stacojii țesând hlamide Și nopți punând creației etole, Vii armonii se împleteau candide În oameni și-ale lor aureole. Dar, în Eden, seninele cupole S-au înnorat de uneltiri perfide. A fost tragismul ruperii de Tine, Dar, Doamne, vei reface armonia Prin împletire de frumos și bine. De-aceea, când va-ncepe simfonia, Aș vrea să simt că-s acordat, Divine, Și am ca partitură... veșnicia! Simion Felix Marțian
La moara lui Felix 