Cu zori de aur sărutând corole
În cântece părând prin pomi fluide,
Cu-apusuri stacojii țesând hlamide
Și nopți punând creației etole,
Vii armonii se împleteau candide
În oameni și-ale lor aureole.
Dar, în Eden, seninele cupole
S-au înnorat de uneltiri perfide.
A fost tragismul ruperii de Tine,
Dar, Doamne, vei reface armonia
Prin împletire de frumos și bine.
De-aceea, când va-ncepe simfonia,
Aș vrea să simt că-s acordat, Divine,
Și am ca partitură... veșnicia!
Simion Felix Marțian
La moara lui Felix 