Din ce ungher de suflet, tenebros,
Din ce abis, din ce dimensiune
Ies rădăcini în chip misterios,
Şi care gând le-adapă viguros
Să-şi dea lăstarii de amărăciune?

Un lăstăriş de-a dreptul agresiv
Împădureşte inima şi gândul,
Şi-amarul sevei curge obsesiv
Pe sufletul ţestos şi abraziv,
În noapte şi declin înfăşurându-l.

De-atâta noapte şi de-atâta ger
Şi gândurile-n faşă-ncep să doară,
Cel al speranţei rămânând stingher,
Lipsit de orizont şi de reper,
Şi-n piept apasă pietrele de moară.

S-a-nstăpânit amarul peste tot
Şi-n suflet parcă vrea să se şi culce,
Dar împotriva crudului despot
Şi al invaziei cumplit complot
Se răzvrăteşte dorul după dulce.

E dorul după fagurii din cânt
Şi după mierea ce din psalmi îmbie,
Dor de dulceaţa prinsă în Cuvânt
Şi de nectar din versul plin de-avânt,
Dorul de dulce care reînvie.

Şi gândul îndrăzneţ, născut din dor,
Se vrea rostit în sunet de chimvale:
Vreau fagurii să-i sorb uşor, uşor
Şi de dulceaţa lor să mă-nfior,
Vreau, Doamne, mierea părtăşiei Tale!

Simion Felix Marțian

Poezie din volumul „Cărări de lumină”, Editura Metanoia- Oradea, 2018

Mai muşcă gerul deghizat în lup
Când reci vântoase năvălesc în haită,
Şi-n pomii tineri când mai dau o raită
Prea cruzii muguri de pe ram se rup.

Să dăm lăstari e, oare, prea curând?
Şi prea devreme-i să ieşim la soare?
E iarna încă ameninţătoare,
Dar, iată, vestitorii vin zburând!

De n-ar fi, Doamne, veştile acestea,
Speranţe vii din cer şi pentru cer,
Ne-am stinge-ncet îngenuncheaţi de ger
Şi-aici ne-am scrie-ndoliaţi povestea.

Dar iarna are , totuşi, un sfârşit
Spre care mergem biruind prin Tine,
Şi-n primăvara veşnică ce vine
Intra-vom cu acei ce-au biruit.

O primăvară fără calendar
Şi-o veşnică-nflorire în lumină
Va fi-n Împărăţia ce-o să vină,
Avându-şi temelia la Calvar.

Din inima-nflorită, mulţumim,
Căci, Doamne, arătându-Ţi bunătatea,
În primăvara cât eternitatea
Vom fi cu Tine, s-o împodobim!

Simion Felix Marţian