„Dar ce am împotriva ta este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi.”(Apoc. 2:4) Îţi aminteşti? Credeai că e un vis Când ai simţit imensa bucurie, Cum nu credeai că ar putea să fie, Venind într-un şuvoi de nedescris. A fost momentul când M-ai întâlnit Şi când, crezând, ai dezlegat misterul Cum omul poate să atingă cerul Cu primul pas făcut spre infinit. Mergeai parcă plutind. Sau chiar pluteai? Şi-n jurul tău era atâta soare Când tu vorbeai de Mine cu ardoare La toţi acei ce-n cale-i întâlneai. În zorii zilei sau în nopţi târzii, Mereu arzând, cu dragostea-n privire, Priveai spre Mine şi-L vedeai pe Mire Păşind spre tine dinspre veşnicii. Scrisoarea Mea, Carte de căpătâi, Umplutu-ţi-a deplin şi timp şi gânduri Şi Mă urmai cu sete printre rânduri, Cu focul viu al dragostei dintâi. Din părtăşie-ai făcut mod de trai Şi Îmi vorbeai mereu prin rugăciune; Ce timp de har şi ce comuniune, Şi-n odăiţa ta, ce colţ de rai! Ce clipe minunate-am petrecut! De ce-ai lăsat să ţi se stingă focul Şi-n inimă să nu-şi găsească locul Iubirea minunată din trecut? Întoarce-te la dragostea dintâi Căci Eu, iubindu-te, te-aştept ca Mire; Hai, regăseşte iar acea iubire Şi-n focul ei de-a pururi să rămâi! Simion Felix Marțian Din volumul „Cărări de lumină”, Ed. Metanoia, Oradea - 2018
La moara lui Felix 
Rondelu-ajungerii la Cer
În Cer s-ajunge dintr-un salt
Sau nu s-ajunge-n veci de veci.
Te-aruncă-n el un cântec-nalt,
În care-l vieții plâns îneci.
Spărgând fluidicul său smalt,
Că o săgeată de-aur treci.
În Cer s-ajunge dintr-un salt
Sau nu s-ajunge-n veci de veci.
I se mai dă-n sfârșit asalt,
Sub jar de patimi când te pleci.
În al tău suflet când n-ai alt,
Decât fiorii dulci și reci.
În Cer s-ajunge dintr-un salt.
(Alexandru Macedonski)
ApreciazăApreciat de 1 persoană