Nu din cauza credinței lor au ajuns la închisoare. Nu, nu, ci din cauza mărturisirii ei. Nu îi interesa pe mai marii zilei ce cred niște oameni pe care, oricum, îi disprețuiau, dar îi deranja că această credință era mărturisită, iar pentru ei era acuzatoare.

  Numai că planurile lui Dumnezeu nu coincideau cu ale saducheilor. Așa că, potrivit relatării din cartea biblică „Faptele apostolilor” (cap.5), a trimis noaptea un înger care să-i elibereze pe apostoli. După ce i-a scos din închisoare, acesta le-a spus: „Duceţi-vă, staţi în Templu şi vestiţi norodului toate cuvintele vieţii acesteia.”(vers 20)

 Ar fi putut să se eschiveze, spunând: Păi, de acolo ne-au ridicat, și sunt cu ochii pe noi. Am fi în pericol în Templu. Dar n-au făcut-o. Știau la ce i-a chemat Dumnezeu și care este misiunea lor. Știau și că oamenii au o nevoie disperată de mântuire.

  Nu este greu de imaginat surpriza aprozilor, când i-au căutat dimineață în celulă. O cameră goală prin care trecuse îngerul lui Dumnezeu. I-au găsit, totuși, pe apostoli la Templu. Adică acolo unde le era locul.

  I-au dus în fața soborului, pentru a da socoteală de neascultarea lor. Prima interpelare a fost: „Nu v-am poruncit noi cu tot dinadinsul să nu învăţaţi pe norod în Numele acesta?”(vers 28) Fără a se tulbura, Petru și ceilalți au răspuns: „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni!”(vers 29)

  O replică fermă, pe care ar trebui să o învățăm bine, pentru că vom fi puși în situația să o folosim. Trăim vremuri de libertate. Așa ni se spune. Este libertatea de a promova păcatul, prezentându-l ca virtute. Dar libertatea credinței? Teoretic, există. Doar că, încet, încet, se strânge lațul, și vom fi împiedicați să mărturisim. Nu vom mai putea vorbi despre Mântuitorul care numește păcat ceea ce „tovarășii” promovează astăzi.

  Ori credincioșii nu pot să le ofere oamenilor un Cristos cosmetizat. Sau porționat. Nici adaptat noilor curente. Așa că, atunci când apar legi smintite, să o susținem pe cea veșnică, a lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu are prioritate. Iar îngerii Lui nu sunt marxiști regresiști. Nici nu au treabă cu corectitudinea politică.

  Doamne, întărește-Ți mesagerii!

 

Simion Felix Marțian

 

„Un val cheamă un alt val” (Ps 42:7) ar putea părea doar o frumoasă exprimare poetică, dar realitatea ei este crudă când tragediile se multiplică dureros sub cerul înnorat al vieții. Să privim cutremurându-ne: era săracă, i-a murit soțul, iar creditorul nemilos amenința să-i ia cei doi fii în robie dacă nu-și plătește datoria. Mai e nevoie de vreun val?

 Această istorie o găsim în capitolul 4 al cărții biblice 2 Regi. Este zguduitoare, dar nu neobișnuită. Micii fermieri rezistau greu în anii de secetă, împrumutându-se, după care își pierdeau și puținul pământ. Mai era un pas spre dezastru: robia! Aceasta era ceva natural în plin sclavagism, iar în Israel era precis reglementată, la ei limitându-se la 6 ani, după care se scăpa de orice datorie. (Exodul, 21:2)

 Dar pentru o văduvă care-și plângea durerea și își striga sărăcia și neputința, perspectiva pierderii celor doi fii, mângâierea și sprijinul ei, era îngrozitoare. Unde să se ducă? La Elisei, prorocul lui Dumnezeu. De altfel, soțul femeii fusese dintre „fiii prorocilor”, deci cunoscut lui Elisei.

 A ajuns unde trebuia. Adică la întâlnirea cu atotputernicia lui Dumnezeu. Și cu dragostea Lui. Și totuși, dacă am fi asistat la scena întâlnirii femeii cu prorocul, am fi fost șocați de modul de desfășurare. Pentru că ne-am fi așteptat la un miracol imediat. Dar Elisei a început cu o întrebare: „Ce ai în casă?” (verset 2) Unde vrei să ajungi, Elisei? Dar el a continuat să prezinte planul abia după răspunsul femeii: „Un vas cu untdelemn”.

 A îndemnat-o, deci, să meargă să împrumute de la vecini vase goale, „și nu puține”. Apoi să toarne din vasul ei undelemn, umplând toate celelalte vase. Femeia a  făcut întocmai, mergând la sfârșit să-i spună lui Elisei cum au decurs lucrurile. Acesta a sfătuit-o să vândă uleiul, să-și plătească datoria, iar CU CE VA RĂMÂNE să trăiască ea și fiii ei.

 O istorie dureroasă, dar cu un final fericit. Și asta pentru că Dumnezeu a fost invitat să scrie scenariul. Suntem uimiți de fiecare dată când urmărim intervențiile divine, și chiar dacă ne-am obișnuit cu posibilitatea rezolvării problemelor, știind că Dumnezeu este atotputernic, doza de perplexitate vine din modul de operare.

 Dumnezeu putea să aleagă oricare metodă dintr-un număr care la El este infinit, dar a ales să lucreze cu… „materialul” petentului. În acest caz, al văduvei. Sunt, parcă, tot mai frecvente situațiile în care avem nevoie de astfel de intervenții. Dar e bine să reținem că trebuie să avem ceva. Măcar disponibilitatea de a conlucra cu Dumnezeu. Un ulcior care va crește miraculos. Abia apoi va veni îndemnul „Umple vasele!” Ca soluție salvatoare.

  Doamne, mărește-ne credința!

Simion Felix Marțian