Sonet lacustru

Selena scrie cu argint pe unde
Prin despletirea norilor opaci,
Iar aștrii nopții par străjeri posaci
Nutrind tăceri venite de niciunde.

E, oare, lacul țintuit dibaci,
Sau are frâu pe valuri furibunde?
O, nu, ci toate-au prins a se ascunde
Când auzi Ghenezaretul: Taci!

Când mă purta furtuna între maluri,
Vâslind bezmetic între „da” și „nu”,
Mânat de iluzorii idealuri,

În noaptea vieții mele, Doamne, Tu
Ai apărut călcând pieptiș pe valuri
Și de atunci... furtuna dispăru!

Simion Felix Marțian

Mai întâi Dumnezeu, tovarăși!

Nu din cauza credinței lor au ajuns la închisoare. Nu, nu, ci din cauza mărturisirii ei. Nu îi interesa pe mai marii zilei ce cred niște oameni pe care, oricum, îi disprețuiau, dar îi deranja că această credință era mărturisită, iar pentru ei era acuzatoare.

  Numai că planurile lui Dumnezeu nu coincideau cu ale saducheilor. Așa că, potrivit relatării din cartea biblică „Faptele apostolilor” (cap.5), a trimis noaptea un înger care să-i elibereze pe apostoli. După ce i-a scos din închisoare, acesta le-a spus: „Duceţi-vă, staţi în Templu şi vestiţi norodului toate cuvintele vieţii acesteia.”(vers 20)

 Ar fi putut să se eschiveze, spunând: Păi, de acolo ne-au ridicat, și sunt cu ochii pe noi. Am fi în pericol în Templu. Dar n-au făcut-o. Știau la ce i-a chemat Dumnezeu și care este misiunea lor. Știau și că oamenii au o nevoie disperată de mântuire.

  Nu este greu de imaginat surpriza aprozilor, când i-au căutat dimineață în celulă. O cameră goală prin care trecuse îngerul lui Dumnezeu. I-au găsit, totuși, pe apostoli la Templu. Adică acolo unde le era locul.

  I-au dus în fața soborului, pentru a da socoteală de neascultarea lor. Prima interpelare a fost: „Nu v-am poruncit noi cu tot dinadinsul să nu învăţaţi pe norod în Numele acesta?”(vers 28) Fără a se tulbura, Petru și ceilalți au răspuns: „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni!”(vers 29)

  O replică fermă, pe care ar trebui să o învățăm bine, pentru că vom fi puși în situația să o folosim. Trăim vremuri de libertate. Așa ni se spune. Este libertatea de a promova păcatul, prezentându-l ca virtute. Dar libertatea credinței? Teoretic, există. Doar că, încet, încet, se strânge lațul, și vom fi împiedicați să mărturisim. Nu vom mai putea vorbi despre Mântuitorul care numește păcat ceea ce „tovarășii” promovează astăzi.

  Ori credincioșii nu pot să le ofere oamenilor un Cristos cosmetizat. Sau porționat. Nici adaptat noilor curente. Așa că, atunci când apar legi smintite, să o susținem pe cea veșnică, a lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu are prioritate. Iar îngerii Lui nu sunt marxiști regresiști. Nici nu au treabă cu corectitudinea politică.

  Doamne, întărește-Ți mesagerii!

 

Simion Felix Marțian

 

Nevoie urgentă de alb

Mi-e, oare, ochiul inimii bolnav,
În cuşca pesimismului ostatic?
Sau văd corect un diagnostic grav:
Planeta este în declin cromatic.

E tot mai rar în lume albul cast,
Alb de iubire, alb de armonie,
Iar cenuşiul, pe un spaţiu vast,
Aduce a-nnoptare şi urgie.

E, oare, ochiul meu întunecat
Şi lumii nu-i mai recunosc paleta?
Sau adevăru-i de necontestat:
Păcatul e mai greu decât... planeta!

Oricât ar fi povara lui de grea,
Cu rădăcini înfipte-adânc în ere,
Un lucru-i cert, pentru-al îndepărta
E de ajuns o singură-Nviere.

E de ajuns spre Jertfă a privi,
Uitând de căutările năuce,
Şi a zidi în fiecare zi
Orientând ferestrele spre Cruce.

Şi când Lumina ne va inunda
Din Cel ce ne-a spălat de orice vină,
Cu albul ce în noi va triumfa
Vom da planetei straie de lumină.

Apelul meu este înflăcărat,
Chiar dacă inima mi-e încă tristă:
Să dăm planetei albul meritat,
Căci unitatea-n dragoste există!

Simion Felix Marțian

Sonet arcat

A crug ceresc mi-am arcuit cuvântul,
Strunit în coarda-ntinsă de simțire,
Și-n tolba grea, deschisă spre rostire,
Săgețile își pun în coadă vântul.

Mai port în tolbă versuri de iubire
Și vreau cu ele să cuprind pământul,
Prin săgetări ce-și întețesc avântul
Când dragostea le-mbracă-n strălucire.

Dar am o țintă, Doamne, peste toate,
Un țel înalt, ce-ajunge... sus la Tine:
Să port în tolba mea, dacă se poate,

Săgeți arzând în laude divine;
Și-n tirul de cuvinte-nflăcărate
Și om și vers și arc să Ți se-nchine!

Simion Felix Marțian

În ger, despre căldură

De mușcătura gerului câinos
Scâncește și zăpada sub picioare,
Iar florile de gheață uimitoare
Dau zorilor sărutul dureros.

Copacii suri sunt amputați de ger,
Trosnind a neputință și-a durere,
Și-n croncănit și cioburi de tăcere
Își pun bandaje sinilii de cer.

Resimte ca o rană tot ce-i viu
Îmbrățișarea pătimaș-a iernii,
Din zori cu ger la frigul din vecernii
Și nopțile tăioase-n strai corbiu.

Și dacă gerul crunt, acum în toi,
Îl definim ca lipsă de căldură,
Răceala-n lume, izbucnind în ură,
Este absența dragostei din noi.

Cum biciuiți de vânt fugim de ger
Și căutăm căldura cu ardență,
Să căutăm și-a dragostei prezență
Și lumea va ieși din frigider.

Să ne iubim cu suflet cald mereu,
Dând păcii șansa ce i se cuvine,
Și-abia atunci vom înțelege bine
Că Dragostea e Însuși Dumnezeu!

Simion Felix Marțian


Sonet înaripat

Plătind tribut  pământului din care
Mi-ai dat un chip, Părinte, la-nceput,
Simțeam chemarea lutului spre lut
Ca pe-o strivire grea, apăsătoare.

Cu ochii orbi priveam spre absolut,
Unde nici visul nu-ndrăznea să zboare,
Căci eu purtam povara zdrobitoare
A propriei condiții de... căzut.

Dar când din Duhul Tău, o, Sfinte Tată,
Tu mi-ai umplut al dragostei pocal,
Mi-e viața zbor, de crez înaripată.

Acum plutesc, privind spre-un zbor final,
Iar inima, de Tine însetată,
Bea veșnicie din izvor pascal.

Simion Felix Marțian

În cuptor

Văd cuptorul rânjind și dogoarea i-o simt,
Dar mai sper că va trece pe-alături, cumva,
Însă... nu, m-a sorbit în al său labirint
Și mă arde cumplit și încep a striga.

Vreun răspuns? Nicidecum. Cerul tace, închis,
Când eu țip rugăciuni împletind decibeli,
Și, strivit, plâng icnit, ascultând interzis
Cum genunchii îmi plâng, sărutând pardoseli.

Doamne, poate greșesc, dar vital e să știu
Unde ești și de ce nu-mi răspunzi când Te chem,
Din atâtea m-ai scos, Dumnezeul meu viu,
Iar acum Te ascunzi când și oasele-mi gem.

Iar tăcere? O, nu! Dar încep să-nțeleg
Că-s aici, încercat, pe-al durerii ostrov
Pentru proba de foc, căutând să mă-ncheg,
Și că-n viață mi-ai pus o fărâmă de... Iov.

Regândesc ce-am rostit și îmi trec „pe curat”
Tema grea pentru azi, dând speranței contur;
Aș ieși din cuptor, dar cum Tu m-ai lăsat,
O să stau, dar Te rog dă-mi putere să-ndur.

Dă-mi putere să cred că-ntr-un „mâine” senin
Tu m-aștepți să umblăm pe alei de cântări,
Și că vasul de lut din cuptorul de... chin
Iese bun pentru sfintele Tale lucrări.

Și mai dă-mi, Doamne, dă-mi și tăria să spun,
La supliciul greu când în urmă privesc:
Tu ești bun, Domnul meu, ești atâta de bun!
Și, privind înspre cer, să mai zic: mulțumesc!

Simion Felix Marțian
Siegen, 8 februarie 2025

Sonet sonor

Creaţia- i un cânt, un cor imens
Ţesut din armonii pe portative,
Din freamăt de trăiri germinative
În solul închinării, vast şi dens.

De-i susur, sau sunt triluri expresive,
De-i foşnet doar, sau vuiet e, intens,
În toate regăsim acelaşi sens
Şi- aceleaşi milioane de motive.

Natura e un cor de închinare,
Dând slavă Creatorului mereu
Pe note fremătând în adorare;

Ascult contemplativ, şi- n duhul meu
Mă fierbe-adânc această întrebare:
În corul Tău, o, Doamne, ce fac eu?

Simion Felix Marţian

Umple vasele!

„Un val cheamă un alt val” (Ps 42:7) ar putea părea doar o frumoasă exprimare poetică, dar realitatea ei este crudă când tragediile se multiplică dureros sub cerul înnorat al vieții. Să privim cutremurându-ne: era săracă, i-a murit soțul, iar creditorul nemilos amenința să-i ia cei doi fii în robie dacă nu-și plătește datoria. Mai e nevoie de vreun val?

 Această istorie o găsim în capitolul 4 al cărții biblice 2 Regi. Este zguduitoare, dar nu neobișnuită. Micii fermieri rezistau greu în anii de secetă, împrumutându-se, după care își pierdeau și puținul pământ. Mai era un pas spre dezastru: robia! Aceasta era ceva natural în plin sclavagism, iar în Israel era precis reglementată, la ei limitându-se la 6 ani, după care se scăpa de orice datorie. (Exodul, 21:2)

 Dar pentru o văduvă care-și plângea durerea și își striga sărăcia și neputința, perspectiva pierderii celor doi fii, mângâierea și sprijinul ei, era îngrozitoare. Unde să se ducă? La Elisei, prorocul lui Dumnezeu. De altfel, soțul femeii fusese dintre „fiii prorocilor”, deci cunoscut lui Elisei.

 A ajuns unde trebuia. Adică la întâlnirea cu atotputernicia lui Dumnezeu. Și cu dragostea Lui. Și totuși, dacă am fi asistat la scena întâlnirii femeii cu prorocul, am fi fost șocați de modul de desfășurare. Pentru că ne-am fi așteptat la un miracol imediat. Dar Elisei a început cu o întrebare: „Ce ai în casă?” (verset 2) Unde vrei să ajungi, Elisei? Dar el a continuat să prezinte planul abia după răspunsul femeii: „Un vas cu untdelemn”.

 A îndemnat-o, deci, să meargă să împrumute de la vecini vase goale, „și nu puține”. Apoi să toarne din vasul ei undelemn, umplând toate celelalte vase. Femeia a  făcut întocmai, mergând la sfârșit să-i spună lui Elisei cum au decurs lucrurile. Acesta a sfătuit-o să vândă uleiul, să-și plătească datoria, iar CU CE VA RĂMÂNE să trăiască ea și fiii ei.

 O istorie dureroasă, dar cu un final fericit. Și asta pentru că Dumnezeu a fost invitat să scrie scenariul. Suntem uimiți de fiecare dată când urmărim intervențiile divine, și chiar dacă ne-am obișnuit cu posibilitatea rezolvării problemelor, știind că Dumnezeu este atotputernic, doza de perplexitate vine din modul de operare.

 Dumnezeu putea să aleagă oricare metodă dintr-un număr care la El este infinit, dar a ales să lucreze cu… „materialul” petentului. În acest caz, al văduvei. Sunt, parcă, tot mai frecvente situațiile în care avem nevoie de astfel de intervenții. Dar e bine să reținem că trebuie să avem ceva. Măcar disponibilitatea de a conlucra cu Dumnezeu. Un ulcior care va crește miraculos. Abia apoi va veni îndemnul „Umple vasele!” Ca soluție salvatoare.

  Doamne, mărește-ne credința!

Simion Felix Marțian

Speranță la apusul vremii

Cu iarna planetei în gânduri și-n pleoape,
Și viscolul vânăt al grijii profunde
Bătând la fereastra ce dă spre niciunde,
Simți gongul final cum vibrează pe-aproape.

Planetă-ncotro? - țipă-n tine-ntrebarea
Când vezi cum în față se cască abisul,
Ai vrea să visezi, te ciupești, însă visul
E totuși real, se întunecă zarea.

Nu, n-ai fi crezut să fii martor când drama
Își poartă eroii spre scena finală;
Lumina la rampă se stinge, și-n sală
Își face loc bezna, se-aprinde doar teama.

Te biruie gerul, dar gându-ți șoptește
Că este salvare, speranța e vie,
Și vezi pe un drum care duce-n vecie
Cum crucea uscată din deal înverzește.

Pe-acolo se urcă și, treaptă cu treaptă,
Pășești, când genunchii dau muguri de rugă,
Spre locul în care etern se conjugă
Iubirea și pacea. Cristos te așteaptă!

Simion Felix Marțian