Cu iarna planetei în gânduri și-n pleoape, Și viscolul vânăt al grijii profunde Bătând la fereastra ce dă spre niciunde, Simți gongul final cum vibrează pe-aproape.
Planetă-ncotro? - țipă-n tine-ntrebarea Când vezi cum în față se cască abisul, Ai vrea să visezi, te ciupești, însă visul E totuși real, se întunecă zarea.
Nu, n-ai fi crezut să fii martor când drama Își poartă eroii spre scena finală; Lumina la rampă se stinge, și-n sală Își face loc bezna, se-aprinde doar teama.
Te biruie gerul, dar gându-ți șoptește Că este salvare, speranța e vie, Și vezi pe un drum care duce-n vecie Cum crucea uscată din deal înverzește.
Pe-acolo se urcă și, treaptă cu treaptă, Pășești, când genunchii dau muguri de rugă, Spre locul în care etern se conjugă Iubirea și pacea. Cristos te așteaptă!
La moara lui Felix 
Un gând despre &8222;Speranță la apusul vremii&8221;