Se-aprinde văpaia în noaptea de smoală Când fulgerul mușcă din beznă cu sete, Iar marea, mugind într-un cor de trompete, Azvârle cu valuri, mușcând din zăbală.
Vuiește adâncul din hăuri secrete Cu spaime ce fac încleștarea brutală, Și-n miezul furtunii ce naște-ndoială Rămâne doar Stânca, cu forme concrete.
Când zorii tivesc orizontu-n rubine, Deși vijelia mai dăinuie încă, Smulgându-mă fricii ce stăruie-n mine,
Din suflet înalț rugăciunea adâncă: Vreau, Doamne, să stau zi de zi lângă Tine, Simțind siguranța trăirii pe Stâncă!
„Cere ce vrei să-ţi dau.” Cum sună? Şi încă venind din partea Cuiva care poate să dea orice. Absolut ORICE! Cuvintele acestea le-a auzit tânărul rege aflat în pelerinaj la Gabaon. Ai ezitări, Solomoane? Nu, n-avea căci „procesorul” său lucra cu repeziciune.
Urcase de curând pe tron. Domnea peste poporul ales al lui Dumnezeu, pe care El Însuşi îl numise în repetate rânduri „popor încăpăţânat”. Nu avea o sarcină uşoară. Şi mai era ceva: ascendenţa sa. Era fiul celui pe care Dumnezeu îl numise „om după inima Mea”. Al lui David. Şi aceasta obligă.
Raţionând lucid, nu s-a lăsat copleşit de oferta extrem de generoasă, şi înţelegându-şi nevoile vizavi de statutul său, a cerut atât: înţelepciune! Da, de asta avea nevoie în primul rând, dar la celelalte nici măcar nu s-a mai gândit. A cerut doar ce era prioritar şi „Cererea aceasta a lui Solomon a plăcut Domnului”.(1 Împăraţi 3:11)
Şi pentru că I-a plăcut cererea lui Solomon, l-a recompensat spunându-i: „îţi voi da şi ce n-ai cerut: bogăţii şi slavă” (vers. 13). Iar textele biblice ne arată că le-a avut din belşug, întrecând pe toţi împăraţii pământului, contemporani lui.
Nevoia de înţelepciune a rămas la fel de stringentă şi acum, ca întotdeauna. Doar că uneori nu suntem conştienţi de asta. Şi nu e nevoie de ea doar în poziţii cheie, ca în cazul lui Solomon, ci în toate aspectele vieţii. Dar, mai ales, în viaţa de credinţă.
Iacov ne asigură în epistola sa: „Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată.”(1:5) Şi atunci de ce dăm dovadă de atâtea ori, în luarea unor decizii, de lipsă de înţelepciune? Poate pentru că ne este greu să recunoaştem că ne lipseşte. Şi atunci n-o cerem.
Oamenii fac adesea caz, cu emfază, de inteligenţa lor. Şi privesc cu dispreţ la cei mai puţin înzestraţi la acest capitol. Dar inteligenţa nu tebuie confundată cu înţelepciunea. Sunt noţiuni distincte. Şi trăsături diferite. Poţi fi super-inteligent şi total lipsit de înţelepciune.
Solomon a înţeles prioritatea înţelepciunii, a cerut-o, şi având-o ne asigură: „Începutul înţelepciunii este frica de Domnul…”(Prov 9:10) Şi în aceeaşi carte, înţeleptul mai spune: „Ferice de omul care găseşte înţelepciunea:”
Ne este greu, poate, să admitem că ne lipseşte înţelepciunea, dar uneori deciziile noastre o dovedesc. S-o cerem cu îndrăzneală şi smerenie, înţelegându-i utilitatea. Înaintea tuturor celorlalte lucruri. Ca Solomon.
Îşi alesese o cale şi o urma cu abnegaţie. Nu era dus de curent, ci alimentat cu convingeri proprii, pe care le împletea cu un zel uimitor. Şi totul, credea el, pentru a apăra Legea lui Dumnezeu. Acesta era Saul din Tars, „fariseu după cea mai îngustă partidă a religiei” sale. (Fapte, 26:5)
Apărător al Legii, deci, considera că noua „sectă”, cea a urmaşilor lui Cristos, trebuie nimicită. Şi s-a străduit să facă asta, cu o râvnă sinceră. Dar nu pentru această parte a vieţii sale, a drumului său, vorbim şi astăzi despre el.
În partea luminoasă a vieţii sale a predicat Evanghelia lui Cristos, contribuind astfel la mântuirea multor oameni. Iar prin ceea ce a lăsat scris, lucrarea sa a continuat, transformând vieţi spre mântuire din generaţie în generaţie. Lucrarea sa misionară, ca „apostol al neamurilor” este impresionantă.
În mod firsc, între cele două părţi ale vieţii sale trebuia să existe un punct crucial, o schimbare de direcţie. De macaz. Şi această schimbare s-a produs, aşa cum ne este relatat în capitolul 9 din Fapte, pe drumul Damascului. Mergea spre Siria, cu împuterniciri de la preoţii din Ierusalim, să „vâneze” creştini.
Dar Dumnezeu hotărîse altceva pentru el. Stăpânul avea nevoie în lucrarea Sa de tot ceea ce pusese în Saul. Şi i-a ieşit înainte. Lumina acestei întâlniri l-a pătruns pe cel ce avea să devină apostolul Pavel, şi viaţa i-a fost schimbată. Spre mântuirea lui şi…A ALTORA!
Această transformare prin schimbarea direcţiei nu a rămas singulară în istorie. Asupra multor oameni a acţionat Dumnezeu în acelaşi mod, schimbând macazul şi direcţia de mers. Iar aceştia au înţeles că urma să stea la dispoziția lui Dumnezeu, cu recunoştinţă. Cu dăruire.
Este un har să fim în lumina cunoaşterii de Dumnezeu, când în jurul nostru e întuneric. Este bezna din care unii dintre noi am venit. Este drumul Damascului pe care unii l-am parcurs batjocorind Calea.
Este un singur mod de a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru asta: slujindu-I! Răspândind lumină în numele Său. Făcând ceea ce a făcut Pavel, apostolul care a îndrăznit să spună: „Călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Cristos.” (1 Corinteni, 11:1)
Cu hohot de-aramă încinsă-n coroane, Întâmpină arborii toamnei târziul, Și râde frunzetul, făcând lampioane, Dar vine un șuier ce-anunță pustiul.
Un vânt ce-mpletește tăria cu graba, Scăpând telegarii furtunii din hamuri, Se luptă să-i scuture toamnei podoaba Smulgând cu cruzime frunzișul din ramuri.
Și frunzele tremură, luptă cu vântul Ce-ngână ciudate acorduri funebre, Se-agață de crengi, dar le cheamă pământul Să stingă dogoarea tomnaticei febre.
În fața-ncleștării cu aprige scene Și lacrimi din norii dramaticei toamne, Nu poți să nu-ntrebi cu mirarea în gene: Acesta-i finalul scenariului, Doamne?
Și Cerul răspunde scriind cu lumină: Urmează antractul, cu fulgii aproape, Apoi, frunza smulsă din nou o să vină În muguri cu verde de viață pe pleoape.
Isus se îndrepta spre Ierusalim prin arșița care pârjolea Galileea. Și Samaria. Era însoțit de ucenici, dar și de mulțimile uimite de lucrările Sale. Sau doar curioase.
Când se apropiau de unul dintre satele înșirate de-a lungul drumului prăfuit, au fost întâmpinați de zece oameni. Un grup pestriț, având în vedere că erau iudei și samariteni. Dacă ar fi purtat aceste etichete , s-ar fi dovedit inconciliabili. Dar ei purtau altă etichetă, care-i apropia: erau leproși.
Aceeași boală, același stigmat, aceeași respingere. Dar și aceeași dorință, exprimată unanim: „Isuse, Învățătorule, ai milă de noi!” (Luca, 17:13) Auziseră de Isus și de minunile Sale. În Nain, nu departe de ei, înviase pe fiul unei văduve.
Salvarea era în fața lor.
Isus a fost mișcat de durerea lor, de dorința lor fierbinte. Și le-a răspuns. Dar, în mod surprinzător, nu a acționat în mod direct ca în alte situații, ci i-a trimis să se înfățișeze preoților, conform regulilor cunoscute. (Levitic, 13:2)
Cu siguranță se așteptau la altceva, dar n-aveau alternativă. S-au supus, plecând acolo unde au fost trimiși. Minunea s-a petrecut pe drum. Rănile au început să dispară și în scurt timp… nici urmă de lepră.Ce trebuie să fi simțit? Pe lângă boala lor incurabilă, o moarte lentă, mai era și respingerea. Neacceptarea în comunitate.
Și, deodată, nimic din toate astea. Oameni noi!
Încotro, de-acum? Spre cetățile în care nu avuseseră intrare, să trăiască o viață care le-a fost refuzată. Se explică euforia lor. Și avântul. Dar, pentru toate astea, nici urmă de recunoștință?
Doar unul, un samaritean, s-a întors să facă ceea ce trebuia făcut. Să-și arate recunoștința, mulțumind. „Dar ceilalți nouă unde sunt?” a întrebat Învățătorul. Și întrebarea Lui a rămas fără răspuns.
Zece oameni au fost vindecați de o boală îngrozitoare. Dar numai unul a fost și mântuit. „Scoală-te și pleacă; credința ta te-a mântuit.”( Luca, 17:19) Și aceasta pentru un „mulțumesc” la vremea potrivită. Căci este scris: „Cine aduce mulțumiri ca jertfă, acela Mă proslăvește, și celui ce veghează asupra căii lui, aceluia îi voi arăta mântuirea lui Dumnezeu.” (Psalmii, 50:23)
La moara lui Felix 