Se-aprinde văpaia în noaptea de smoală Când fulgerul mușcă din beznă cu sete, Iar marea, mugind într-un cor de trompete, Azvârle cu valuri, mușcând din zăbală.
Vuiește adâncul din hăuri secrete Cu spaime ce fac încleștarea brutală, Și-n miezul furtunii ce naște-ndoială Rămâne doar Stânca, cu forme concrete.
Când zorii tivesc orizontu-n rubine, Deși vijelia mai dăinuie încă, Smulgându-mă fricii ce stăruie-n mine,
Din suflet înalț rugăciunea adâncă: Vreau, Doamne, să stau zi de zi lângă Tine, Simțind siguranța trăirii pe Stâncă!
