Se întorcea pe meleagurile natale purtând aura celebrității. Pentru că, deși pare greu de crezut, veștile despre lucruri uimitoare circulau repede și în antichitate. Chiar și fără televiziune. Sau internet. Și de numele lui Isus se legau nenumărate miracole.

 Dar concetățenii lui, locuitorii Nazaretului, l-au primit cu rezerve. Chiar dacă i-a uimit de la bun început cu prestația Sa de la sinagogă, unde a dat dovadă de o înțelepciune greu de explicat. Dar ei Îl încadraseră într-o categorie, Îi puseseră eticheta și nu puteau să admită că putea să fie altceva. Doar nu urmase liceul în oraș, nici vreo facultate la Sepphoris, capitala Galileei, care se afla în apropiere.

 Și doar Îi cunoscuseră părinții: „Oare nu este El fiul tâmplarului? Nu este Maria mama Lui?” (Matei, 13:55) Iar frații Lui, Iacov, Iosif, Simon și Iuda, ca și toate surorile, locuiau încă în oraș. Așadar, era de-al lor și trebuia să fie ca ei. Nimic mai mult. De ce să accepte că este altfel?

 Acest lucru L-a determinat pe Isus să spună:  „Nicăieri nu este preţuit un proroc mai puţin decât în patria şi în casa Lui.” (vers 57) Isus nu avea nevoie de recunoaștere și aprecieri care să-I mărească faima. Nicidecum. Cei care au avut de pierdut au fost cei care și-au manifestat scepticismul. Pentru că evanghelistul Matei scrie în continuare: „Şi n-a făcut multe minuni în locul acela din pricina necredinţei lor.” (vers 58)

 Manifestăm și azi aceeași neîncredere față de cei din apropiere, chiar dacă au mult de oferit. Ne este greu să-i apreciem pe cei din anturajul nostru, ca nu cumva să le adăugăm strălucire nimbului. Ba chiar suntem gata să apostrofăm cu răutate: vezi-ți de tesla ta! Când cineva este prea „de-al nostru”, fără să-i putem adăuga numelui „din” sau „de la”, vrem să stea acolo unde l-am așezat înainte de a-și dovedi valoarea. Ce profet? Ce savant? Ce artist? Nu știm noi de-al cui este?

  Pierdem astfel valori care ar putea să contribuie la consolidarea comunității pe diferite planuri, lăsând să se folosească alții de ele. Pentru că acasă, ce-i tâmplar, tâmplar rămâne. Așa hotărâm noi. Mântuitorul S-a confruntat cu asta, dar nu înseamnă că a încetat să mai facă minuni. Ci doar în Nazaret.

 Meteahnă veche, dar… Ce-ar fi să încercăm să scăpăm de ea?  Doamne, dă putere robilor Tăi! Și înțelepciune. Amin.

Simion Felix Marțian

Afară ninge liniştit. Sau poate că nu mai ninge. Poate că nu ningea nici atunci când Coşbuc îşi începea astfel poezia „În seara de Crăciun”. Dar cu siguranţă ningea în acel tablou din copilărie şi ningea cu idilism peste amintirile lui.

   Uitându-se nedumeriţi în jurul lor, oamenii se întreabă tot mai des, chiar dacă uneori în şoaptă: unde sunt zăpezile de altădată? Şi asta fără nici o aluzie la Francois Villon. Îi încearcă sentimentul că au fost deposedaţi de ceva foarte valoros. Dar asta numai în scurtele momente de răgaz.

   Aparţin, oare, zăpezile… trecutului? Unei perioade istorice bine determinate? Sau, mai degrabă, trecutului fiecăruia, acelui crâmpei de viaţă numit copilărie?

   Poate că pragmatismul exacerbat al omului contemporan îl împiedică să vadă ninsoarea. Sau poate o topeşte cu laserul privirilor iscoditoare, cu temperatura ridicată a procesorului personal aflat într-o continuă activitate, pe care nici vis-coolerul iernii nu-l mai răceşte.

   Afară ninge cu versuri de Coşbuc şi cu copilărie. Omul contemporan nu vede ninsoarea. Are motoarele turate la maxim în căutarea unor noi metode de… accelerare. Cerc vicios şi… păgubos. Nimic nu poate compensa pierderea imaginilor pe lângă care trece.

   Când goana sa nebună îl istoveşte, răscoleşte printre amintiri. Îşi regăseşte copilăria, inocenţa, vede ninsoarea şi… pictează felicitări. Pentru Sărbătorile de iarnă pictează. Bucuria regăsită i-o simţim în aceste felicitări. Mereu aceleaşi, din elemente care compun tihna: ninsoare… liniştită, case cu ferestre luminate, nămeţi şi colindători.

  Nu-ţi sună cunoscut? Tentant? Hei, omule, cu tine vorbesc! Opeşte motoarele! Şi procesorul prea înfierbântat. Ieşi afară în noaptea de iarnă, sau măcar deschide fereastra.

   Soarbe cu privirea argintul zăpezii şi lasă-ţi inima să zburde împreună cu fulgii.

O, iată şi colindătorii venind printre troienele „ca altădată”. Ei fac parte dintr-un lung şir de mesageri, urmaşi ai celor cărora îngerul le-a spus la Betleem: „astăzi în cetatea lui David vi S-a născut un Mântuitor, care este Cristos, Domnul”.

  Acum bucuria este deplină. Colindătorii îşi continuă drumul în noapte. O noapte de vis şi totuşi reală. Cu ninsoare reală, cu colindători reali, cu mesaj real: S-a născut Mesia!

 

Simion Felix Marțian

Este puțin probabil ca Cezar August să fi fost îndrăgostit de statistică, iar dacă a decretat un nou recensământ, a făcut-o din alte considerente. Nu-i era totuna peste câți supuși stăpânește și, mai ales, care sunt posesiunile acestora. Căci din impozitul pe averi se umplea vistieria imperială. Și imperiul era vast.

  Irod, așa „cel Mare” cum era, și-a dovedit supușenia, aplicând decretul imperial în ținutul peste care era rege. Ba l-a și adaptat specificului local, făcând înscrierea după seminții și nu după cetățile în care locuiau supușii.

  Așa a ajuns Iosif, tâmplarul din Nazaretul Galileii, la Betleem. În cetatea lui David. Pentru că era din seminția acestuia. Și printre misterele care ne-au rămas încă neelucidate se numără și acesta: de ce l-a însoțit și Maria? Femeile, potrivit legii romane, nu erau obligate să se prezinte personal. Și mai era și pe cale să nască.

  Recurgând la presupuneri în privința asta, am putea spune că, știind pe Cine urma să nască, știa și profeția lui Mica privitoare la locul nașterii Pruncului. (Mica, 5: 2) Sau Duhul Sfânt a îndrumat-o într-acolo.

  Ceea ce știm cu certitudine e că au ajuns și că își căutau cu înfrigurare un loc de găzduire. Nu erau singurii veniți din ținuturile nordice pentru recensământ. Mai erau și alții în situația lor, care le-o luaseră înainte, iar hanul era plin.

 Dialogul cu hangiul trebuie să fi fost scurt, chiar dacă situația era disperată. Impresionat sau nu de situația femeii, tot n-ar fi ratat un „gheșeft”. Și dacă nu mai avea camere cu vedere spre ogorul lui Boaz sau mormântul Rahelei, i-ar fi strecurat undeva pe prispa din față, pentru un câștig suplimentar. Așa ar fi procedat orice confrate de-al lui.

  Situația aceasta este învăluită nu doar în mister ci și într-o colosală uimire. Hangiule, tu știi pe lângă ce ai trecut? Și cine-ar fi semnat în „cartea de onoare”? Poți să-ți dai seama cum ar fi arătat cartea de vizită a hanului tău? Dar peste toate astea: cum ar fi fost viața ta, primind Vestea Bună?

  Betleemul de azi are peste treizeci de hoteluri și peste trei sute de magazine de suveniruri. Și nu pentru cei care vin la vreun recensământ. Nu. Toate îi așteaptă pe turiștii care vin să trăiască, la nivelul inimii, miracolul de atunci. Chiar dacă printre stelele care strălucesc pe firmele hotelurilor nu e și steaua… de atunci. Cea călăuzitoare.

  Încă n-am ajuns la Betleem, deși îmi doresc. Sunt acasă, meditând. La Nașterea mântuitoare meditez frecvent, dar azi, într-un mod deosebit, mi-a venit în minte acel hangiu. Nu-l putem acuza de lipsă de ospitalitate. Chiar și interesul material l-ar fi determinat să răspundă pozitiv.

  Îmi place să cred că această ocazie extraordinară n-a rămas singulară. Că dacă nu L-a întâlnit pe Mântuitor la naștere, L-a cunoscut ulterior. Și mântuirea care venea cu El.

  Hangiule, să ne vedem în cer. Împreună cu toți cititorii mei. Amin.

 

Simion Felix Marțian