În urmă am lăsat frunze uscate
Și-n față primii fulgi ne cad pe gene;
Albim încet pășind înspre troiene
Cu storurile vieții ridicate.
Un cerc ce pare-o lacomă avenă
Se-nchide cu-anotimpuri numărate,
Cortina-și lasă faldurile mate
Și iarna stinge lămpile pe scenă.
Asta e tot? – ne-am întreba cu groază
Sub valul beznei ca o catifea,
De n-am întrezări venind o rază.
Este credința că mai e ceva
Dincolo de tăcerea ce se-așază:
Ești, Doamne, Tu și primăvara Ta!
Simion Felix Marțian
Siegen, 11 decembrie 2025
La moara lui Felix 
Un gând despre &8222;Sonetul anotimpurilor vieții&8221;