Când ai văzut geometria mea,
Un amalgam de unghiuri ascuţite
Şi de secante dureros ţintite
Pe planşa vieţii ca o canava,
Ai folosit, Părinte, un compas,
Şi, pe planşeta planurilor Tale,
Din curbe ample cu suiri domoale
Mi-ai refăcut desenul, pas cu pas.
Şi dispărând ungher după ungher
S-a dus şi bezna ce zăcea în ele,
În sfera vie-a devenirii mele
Intrând lumina dragostei de cer.
Iar spaţiul devenit mai generos
Din sufletul avid după lumină
A devenit o lume nouă, plină
De pace, de iubire, de… Cristos!
Privesc acum din noul adăpost
Spre lumea colcăirilor bolnave,
În bezna din ungherele jilave,
Şi ştiu că e… desenul care-am fost.
De-aceea vin să-Ţi mulţumesc frumos
Că prin proiectul Tău, divin Părinte,
Eu aparţin geometriei sfinte:
Mai şlefuit, mai larg, mai luminos.
Simion Felix Marțian
Mă simt stăpân pe lume sus în șa,
Gonind spre țintă pe sub ploi de stele,
Și ies comete albe din caiele
Când piatra-și strigă lung zdrobirea sa.
Dar când în drum vin povârnișuri grele
Și-n jur prăpăstii prind a se căsca,
Simt că se stinge și trufia mea
Și scânteierile de foc, rebele.
Vreau încă zori cu plete de rubine
În drumul meu pe calul acaju,
De-aceea, Doamne, strig acum spre Tine:
În greul care-n cale apăru,
Te rog să vii, să stai în șa cu mine,
Iar frâul... e mai bine să-l ții Tu!
Simion Felix Marțian
Siegen, 16 februarie 2023
Se face frig în tabla de materii
Din noul lexicon de sentimente,
Când gheaţa căutărilor frecvente
Îşi stinge transparenţa în mizerii.
Se defineşte viaţa prin palavre,
Fiind în tomul gros şi fond şi formă,
Şi faţa-i se dezvăluie diformă
Când nobile simţiri devin cadavre.
La fila dragostei nu-i semn de carte?
A devenit pentru prezent vetustă?
Hei, inimă, sub solzii noi, sub crustă
Nu vrei să ai, iar, de căldură parte?
Voi, fraţii mei întru umanitate,
Clepsidre vii eternizând nisipul,
Nu ştiţi că-n viaţa noastră Şi-a pus chipul
Acel ce-i dragoste şi bunătate?
Păstraţi, dar, focul dragostei divine,
Înflăcărând scânteia care arde
Cu alte mii, sau poate miliarde,
Din el, din ea, din mine şi din tine.
Se-ntinde umbra grea de neiubire
Dar noaptea ei nu poate-avea izbândă,
Căci din scântei, o flacără plăpândă
Poate ţâşni din nou cu strălucire.
Tânjesc de dor de dragoste, astenic,
De o iubire-nfăşurând Pământul,
În ea găsindu-şi oamenii veşmântul;
Mi-e dor de om ca de-un Adam edenic!
Simion Felix Marțian
Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată; (1 Petru, 2:9)
O curgere de alb și de tăcere,
De tihnă, dintr-n fluviu luminos,
Învăluie în straiul vaporos
Și-n pace lumea, fără bariere.
În jur e doar uimire și frumos,
Căci albul cast alungă din unghere
Tot ce-i pătat, cu iz de neplăcere,
Și neaua face totul grandios.
Mirați privim zăpada, albul pur,
Când, Doamne, ramuri albe fac mătănii,
Iar noi ne facem din cârmâz contur.
Dar, prin iertare, anii noștri fă-ni-i
La fel de albi ca tot ce este-n jur,
Trăind plutirea ca un zbor de sănii.
Simion Felix Marțian
Siegen, 2 februarie 2023
Se-aude prin ramuri al iernii prolog
Cu vaiere lungi și stridente,
Și ursu-și împinge tăcerea-n bârlog
Trăind izolări... recurente.
E frigul aievea? Miroase a frig?
Călcând prin tăceri pân-la gleznă
Îi dăm obstinați neiubirii câștig.
Lăsând dialogul în beznă.
Grilaje de fier ridicăm între noi,
Scrâșnind în țâțâna neunsă,
Și-având iarnă-n suflet privim înapoi
Spre dragostea tot mai ascunsă.
Ne strângem comori, ne iubim în oglinzi,
Dar n-avem spre alții iubire,
Și mâinile-ntinse de cei suferinzi
Rămân atârnate-n râvnire.
Răcelii de gheață îi suntem captivi
Și lanțul acesta ne ține,
Dar încă se poate să fim afectivi,
Iubirea nu-i toată ruine.
Nu-i dragostea toată atinsă de ger,
Căci ea-i de divină sorginte,
Iar Cel ce-i iubire revarsă din cer
Spre inimi torentu-I fierbinte.
E iarna iubirii, când focuri se sting,
Dar dragostea încă e vie
În fiii luminii, când ceru-l ating
Cu ruga din inimi, solie.
Simion Felix Marțian
Răspântii mi se urcă pe retină
Și drumuri noi sub talpă se aștern;
Mă arde indecizia în stern
Când zarea scapără a ghilotină.
Cum pot în tot hățișul să discern
Și să aleg ieșirea la lumină,
Când de indicatoare se anină
Capcane cu duhoare de infern.
Confuz, cu rătăcirea strânsă-n piept,
Îl chem pe Dumnezeu, spunându-I jalea
Și, aprinzând speranțele, aștept.
Răspunsul e aici: în toată valea,
Cele ce te-amăgesc a merge drept
Sunt numai... drumuri. Doar Isus e Calea!
Simion Felix Marțian
Siegen, 27 ianuarie 2023
La moara lui Felix 