„Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării care are să vină peste lumea întreagă, ca să încerce pe locuitorii pământului.” (Apocalipsa, 3:10)
Apocalipsa, 3:10
Autor: sfmartian
Sonetul harului
Mă-ncalță ambiții la noi escalade Spre culmi de sfințire tivite cu cer, Și funia Legii mă-ncinge sever Când urc printre steiuri căzând în cascade. Mă surpă abruptul de zloată și ger Și treptele scării sunt vechi eșafoade, Dar urc înfruntând și vultani și tornade Spre vârful din neguri țesute-n mister. Mi-e greu să accept că sunt zbateri deșarte Și nu pot ajunge nicicând până sus Decât dacă-s aripi aripi în zbor să mă poarte, Dar când înțeleg, mă alătur supus Acelor ce pleacă în zbor spre nemoarte Din har făcând aripi. Slăvit fii, Isus! Simion Felix Marțian
Proverbele, 10:17
Cine îşi aduce aminte de certare apucă pe calea vieţii, dar cel ce uită mustrarea apucă pe căi greşite. (Proverbele, 10:17)
Tristeți pascale
Cu decor de soare, amplu, fastuos,
Și curgea lumina cerului ca mierea
Peste sala plină ce scanda: Chris-tos!
Dar cortina cade, ca orice cortină,
Cum oricare dramă are-un act final,
Pleacă spectatorii ce-au luat lumină,
Dar evită-n grabă arcul triumfal.
Pot intra în viața veșnică prin cruce,
Căci Eroul piesei este viu în veci
Și așteaptă lumea toată la răscruce,
Să nu ia-n picioare negrele poteci.
Dar mulțimea oarbă , cu lumina stinsă,
A uitat de drama care s-a jucat
Și aleargă-n hohot către zarea-ntinsă,
Ocolindu-și Ghidul trist, înlăcrimat.
Ce ingrată lume! Ce mulțimi uituce
Care-așteaptă, totuși, stagiunea iar:
Va mai fi un Paște, un Erou pe cruce!
Dar El trist Se-ntreabă: A fost în zadar?
Simion Felix Marțian
Cămașa lui Cristos
Teatru antic, oare, vrea să fie? E-o scenă dealul? Crucile-s decor? O, nu, ci o cumplită tragedie, Arzând din profeţie-n profeţie, Se împlineşte-n chip sfâşietor. Nu a mai fost scenariu scris vreodată Să poarte-atâta chin în slovă, greu, Beznă în plină zi, urlete, gloată, Cutremur, lacrimi, cruce-nsângerată, Iar personajul tragic, Dumnezeu. Da, Dumnezeu, Cristosul, Mântuirea Care murind pe cruce-mbrăţişa Cu braţe de iertare omenirea Şi, către ceruri înălţând privirea, La Tatăl duhul Şi-L încredinţa. Când timpul sta încremenit în clipă, Împotmolit, parcă,-n tragismul dens Care făcea din negură risipă, Un straniu act părea că se-nfiripă Şocând prin aparentul său nonsens: Soldaţi romani, a căror nepăsare Din râsul gutural se revărsa, Desprinşi de evidenţa-ngrozitoare, Trăgeau la sorţi cămaşa Celui care Pentru iertarea lor pe lemn murea. Ei nu ştiau, n-ar fi putut să ştie, Când jinduiau cămaşa Lui la sorţi, Că Cel ce se stingea în agonie Mergea spre locul Său din veşnicie Trecând, o clipă numai, printre morţi. Se-nfiora din temelii zidirea În faţa sacrificiului divin Menit să ne aducă mântuirea, Dar pământescul îşi oprea privirea La o cămaşă, un veşmânt de in. Cămaşa, chiar a Lui, pânză rămâne, Strivită de statutu-i efemer, Cu ieri, cu azi, dar, poate, fără mâine, Dar dincolo de ea era o Pâine, O Pâine care-a coborât din cer. De n-ar fi, Doamne, marea Ta iubire Prin care-adesea cu folos ne cerţi, Nu am primi din cer călăuzire Şi în orbirea noastră, da, orbire, Noi am rămâne numai la coperţi. Simion Felix Marţian
Sonetul crucii
Și lemnul se stingea a sacrificiu,
Dezmoștenit de propria-i pădure,
Când, cunoscând sărutul de secure,
Se-ncrucișa tăcut pentru supliciu.
A-mbrățișat damnați prin vremi obscure,
Dar ce purta acum pe frontispiciu
Era-nceputul unui edificiu
În care Domnul slavei să se-ndure.
Un lemn, o cruce se-nfrățea cu slava
Sub mușcături atroce de piroane,
Când lumea își scuipa spre ea otrava,
Dar Cel crucificat, prins de frisoane,
Înnobila iar, prin iertare, pleava:
Pe ei, pe noi, pe mii de milioane!
Simion Felix Marțian
Romani, 6:22
„Dar acum, odată ce aţi fost izbăviţi de păcat şi v-aţi făcut robi ai lui Dumnezeu, aveţi ca rod sfinţirea, iar ca sfârşit: viaţa veşnică.” (Romani, 6:22)
Sonetul Calvarului
Un deal ivit din hohot de amurg Și-a pus, ca-ntr-un dement, hidos capriciu, Pe creștet crucea cruntului supliciu Pe care stropii veșniciei curg. Spre dealul zguduit de sacrificiu Părea că ochii Cerului se scurg, Însă la poala lui, bătrânul burg Cu ură și-l trecea pe frontispiciu. Ar fi-ncolțit pe coama lui fiorii Și groaza i-ar fi fost pe frunte nimb, Dar din miracolul venit cu zorii, Calvarul a-nflorit într-un corimb. Acum așteaptă-n tihnă călătorii, Dând pentru vicii dragoste la schimb. Simion Felix Marțian
Dor de dulce
Din ce ungher de suflet, tenebros, Din ce abis, din ce dimensiune Ies rădăcini în chip misterios, Şi care gând le-adapă viguros Să-şi dea lăstarii de amărăciune? Un lăstăriş de-a dreptul agresiv Împădureşte inima şi gândul, Şi-amarul sevei curge obsesiv Pe sufletul ţestos şi abraziv, În noapte şi declin înfăşurându-l. De-atâta noapte şi de-atâta ger Şi gândurile-n faşă-ncep să doară, Cel al speranţei rămânând stingher, Lipsit de orizont şi de reper, Şi-n piept apasă pietrele de moară. S-a-nstăpânit amarul peste tot Şi-n suflet parcă vrea să se şi culce, Dar împotriva crudului despot Şi al invaziei cumplit complot Se răzvrăteşte dorul după dulce. E dorul după fagurii din cânt Şi după mierea ce din psalmi îmbie, Dor de dulceaţa prinsă în Cuvânt Şi de nectar din versul plin de-avânt, Dorul de dulce care reînvie. Şi gândul îndrăzneţ, născut din dor, Se vrea rostit în sunet de chimvale: Vreau fagurii să-i sorb uşor, uşor Şi de dulceaţa lor să mă-nfior, Vreau, Doamne, mierea părtăşiei Tale! Simion Felix Marțian Poezie din volumul „Cărări de lumină”, Editura Metanoia- Oradea, 2018
1 Corinteni, 13:13
„Acum dar rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea, dar cea mai mare dintre ele este dragostea.” (1 Corinteni, 13:13)
