Uite smochina, nu e smochina!  Nu, nu merge în felul acesta. Aşa înţelegem din pilda Mântuitorului, pe care evanghelistul Luca o cuprinde în capitolul 13 al cărţii sale. Un om a sădit un smochin în via sa, şi faptul acesta nu era ceva neobişnuit. Se practica, aşa cum, bunăoară, se plantează la noi în vii nucii.

  Smochinul a fost sădit acolo cu un scop şi acesta era să aducă rod. Stăpânul a aşteptat răbdător vremea roadelor, şi nu a aşteptat puţin. Primii trei ani au trecut în aşteptarea maturizării pomului, a intrării lui pe rod. Au urmat alţi trei, în care, potrivit Legii lui Moise (Levitic 19:23) fructele erau considerate necurate, apoi încă un an în care recolta era închinată Domnului.

  Iar când urma să se bucure de recoltă… Şi au mai trecut trei ani. Verdictul e de un dramatism înfiorător: „Taie-l!” (Luca 13:7) Şi avea dreptate stăpânul. Pentru că nu-şi împlinise menirea. Şi nu numai că ocupa un loc care ar fi putut fi folosit altfel, dar mai şi consuma apa din sol atât de necesară strugurilor.

  Intervenţia vierului este impresionantă: „Doamne, mai lasă-l şi anul acesta!”. A mijlocit cu dragoste, angajându-se că-i va oferi smochinului un tratament special, doar, doar… Mai acordă-i un an şi dacă nici atunci nu vei fi mulţumit, poţi să-l tai.

  Nu ştim ce s-a întâmplat cu smochinul din pilda aceasta, şi nici nu este acesta scopul ei. Ci să înţelegem că există răbdare. Şi îndelungă răbdare. Şi amânare. Obţinută prin mijlocire înflăcărată, cu dragoste. Şi totuşi…

   Şi totuşi există scadenţă! Există o judecată finală şi oricât ne-ar părea de îndepărtată, ea vine. Este un subiect care ne dă fiori? Nu-i rău, asta ne trezeşte. Şi dacă nu îndeajuns, mai luăm un jet rece: „Iată că securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomilor: deci orice pom care nu face rod bun va fi tăiat şi aruncat în foc.”(Matei, 3:10)

  E de zbârlit? Nu, e de meditat. Trăim încă în vremea harului. Dar până când?

Simion Felix Marţian

  Pogorârea Duhului Sfânt, eveniment marcant în istoria Bisericii, a avut loc în timpul uneia dintre sărbătorile poruncite evreilor: Cincizecimea. Și asta nu întâmplător. La fel ca și în cazul Învierii, care s-a petrecut în timpul Paștelui evreiesc.

  În timpul acestor sărbători, evreii din țară, ca și cei din diaspora, mergeau în pelerinaj la Ierusalim. Călătoreau de prin toate provinciile imperiului, de pe unde se stabiliseră, însoțiți și de prozeliți, de noii convertiți la iudaism. Astfel, evenimentele amintite s-au derulat în prezența a sute de mii de martori. Aceștia au dus vestea despre cele întâmplate peste tot, prin lumea cunoscută pe atunci.

  Despre acest eveniment, extrem de important, s-a scris mult și s-a vorbit mult. Și pe bună dreptate, căci este vorba de împlinirea promisiunii lui Isus, de Mângâietorul promis. S-a vorbit despre rolul Duhului Sfânt în creșterea Bisericii, dar și în viața personală a credinciosului, ca echipare necesară. Sunt lucruri evidente în scrierile evanghelistului Luca.

  Dar pentru că la predica lui Petru au primit Cuvântul „aproape trei mii de suflete” (Fapte, 2:4), putem vorbi de această zi ca fiind ziua de naștere a Bisericii. Și cum despre celelalte aspecte ale sărbătorii s-a tot scris, asupra acestuia m-am hotărât să mă opresc. Da, este ziua de naștere a Bisericii lui Cristos.

 Biserica-trup, Biserica-turmă, Biserica-mireasă. Biserica cu o istorie zbuciumată, prigonită de la naștere și până la final. Un final așteptat, o veșnicie de slavă cu Cel ce-i este Capul, cu Isus Cristos.

  Și pentru că este ziua ei, m-am gândit la un tort aniversar. Un tort strălucitor, din sfințenie, din curăție de inimă. Un tort copt la focul dragostei de Cristos și a dorului de cer. Un tort cu gust de fapte bune și iubirea aproapelui. Un tort ornat cu daruri sfinte. Cât despre urări, cea clasică cu „La mulți ani!” nu i se potrivește, pentru că ea trăiește spunând: ”Vino, Doamne Isuse!”

  Așadar, rămânem la tort, adaptând urarea la ceea ce-și dorește: La o veșnicie de slavă cu Cristos, Biserică!

Simion Felix Marțian

„Totuşi unii au trecut de partea lui şi au crezut.”-ne scrie Luca în Faptele apostolilor. (17:34) Acest „totuşi” vrea, parcă, să contrabalanseze o dezamăgire, dând o notă de optimism afirmaţiei.

  Apostolul Pavel, încălţat cu „râvna Evangheliei păcii”, ca să folosesc o sintagmă care-i aparţine, era în plină campanie de vestire a Cuvântului, la fel ca toţi ucenicii, de altfel. Petru se dovedise ultra-eficient în această lucrare, numărul convertiţilor fiind de ordinul miilor la predicile lui.

Dar asta se întâmpla printre ai săi, oameni care nu erau străini de Dumnezeu.

  La Atena, însă, lucrurile stăteau altfel. Atenienii nu-L cunoşteau pe Dumnezeul lui Israel, şi, deci, nici profeţiile privindu-L pe Mesia. Aici trăiau artiştii şi filozofii vremii, mişunând în jurul vestitei Acropole, care adăpostea mulţimea de temple. Aveau şi atenienii nevoie de Dumnezeu, dar pentru a te apropia de ei aveai nevoie de cheile potrivite. Şi Pavel le avea.

  El a înţeles că nu le putea stârni interesul decât vorbind aceeaşi limbă. Adică arătându-le că le cunoaşte cultura, citând din poeţii lor, care apostolului nu-i erau străini. Era singurul mod de a le deschide carapacea interesului, şi Pavel l-a folosit, având astfel prilejul să vorbească în Areopag. În mijlocul filozofilor vremii.

  N-a fost un success răsunător şi era de aşteptat. Dar n-a fost un eşec, căci sămânţa a fost aruncată, iar „unii au trecut de parte lui”. Şi astfel a ajuns Cristos la atenieni. Şi mântuirea Lui.

  Suntem chemaţi toţi la aceeaşi lucrare, dar, în funcţie de echipare, în sectoare diferite. Unora li s-au încredinţat chei de acces în zone, altfel, închise. Cum erau atenienii la Evanghelie. La Dumnezeu.

  Poate că poziţia socială, cunoştinţele tale, cultura deosebită, îţi înlesnesc intrarea în cercuri elitiste. Sau ermetice. Sau refractare. Acolo unde nu sunt suficiente râvna şi bunele intenţii ca să intri. Şi acolo sunt oameni care au nevoie de mântuire. Dacă deţii cheile, foloseşte-le!

  Pavel şi-a folosit cunoştinţele sale din literatura şi filozofia greacă pentru a le deschide inima, ca mai apoi să le vorbească de mântuire. De Cristos. Metoda dă roade. Dacă ai un astfel de echipament, foloseşte-l acolo unde e nevoie.

  După modelul lui Pavel. Duhul Domnului să te însoţească!

Simion Felix Marţian

  Auzim adesea pe unii spunând: “Dacă aş vedea o minune cu ochii mei, aş crede în Dumnezeu.” Oare, aşa să fie?

  În capitolul nouă din Faptele apostolilor găsim scris despre un anume Enea, din Lida. Era paralitic, ţintuit la pat de opt ani. Opt ani de suferinţă, de imobilitate! Dar Dumnezeu a hotărât să-l vindece, prin apostolul Petru, care a trecând pe la el, i-a zis: “Enea, Isus Cristos te vindecă!” Şi a fost vindecat.

  Rezultatul? Iată-l: “TOŢI locuitorii din Lida şi din Sarona, l-au văzut şi s-au întors la Domnul.”(Fapte, 9:35)  Toţi!

  Textul amintit continuă, însă, cu istoria Tabitei. Era o tânără discipolă din Iope, credincioasă plină de zel, care prin acţiunile sale îşi arăta dragostea faţă de semeni. Adică aşa cum a înţeles ea Evanghelia. Dar într-o bună zi, s-a îmbolnăvit şi a murit. Tragedie.

  Ucenicii aflaţi în localitate au trimis după Petru la Lida, pentru că nu era departe. La venirea sa, Petru o găseşte pe Tabita pe catafalc, pregătită de înmormântare, înconjurată de văduvele care o jeleau. Erau cele care se bucuraseră de atenţia Tabitei, de ajutorul ei. Le rămăseseră doar hainele cusute de răposată. Cu fir de dragoste cusute.

  Petru, plin de Duhul lui Dumnezeu, scoate pe toată lumea afară, se roagă şi miracolul se înfăptuieşte: învierea Tabitei! Rezultatul? E aici: „Minunea aceasta a fost cunoscută în toată cetatea Iope, şi MULŢI au crezut în Domnul.”(Fapte, 9:42) Nu ştim ce înseamnă „mulţi” în cazul ăsta, pentru că este rezultatul unui raport necunoscut nouă. Ceea ce reţinem, însă, e că nu TOŢI.

  În Lida au crezut toţi, ba chiar şi cei din Sarona, în urma unei vindecări, iar în Iope, deşi era vorba de o ÎNVIERE, au crezut… mulţi. Nu toţi. De ce? Probabil că aşa s-au setat.

  Spun asta pentru că am citit cu ani în urmă afirmaţia unui ateu care spunea: „Nu cred în minuni, iar dacă vreodată aş vedea una, aş înnebuni, dar tot n-aş crede.” El pleca din start hotărât să nu creadă, îşi stabilise setările astfel.

  Este valabil şi pentru credincioşii care spun că un miracol le-ar consolida mai mult credinţa. Poate că da, poate că nu. Important este şi pentru unii şi pentru alţii să-şi seteze percepţia pe „deschis”, pe „acceptare”.

  Pentru ca minunile să facă… minuni!

Simion Felix Marţian