Cine ești tu, Maria?

Îmi las gândurile să coboare, urmându-le într-un alt prezent, pe potecile înguste din ținutul muntos al Galileii de Jos, spre satul din vale care pare ațipit. Aproape de drumul comercial care leagă Marea Mediterană de Siria, dar fără să fie atins de acesta, satul este legat printr-un drum de șase kilometri de Sepphoris, cel mai apropiat oraș. Acesta este Nazaretul de la începutul secolului întâi, trăidu-și tihna în umbra teraselor cu măslini și vii de pe culmile care-l înconjoară protector.

  Ce-mi caută gândurile pe acolo? Bună întrebare. Ei bine, în prezentul real, suntem în acea perioadă din an când subiectul biblic central este Întruparea. Sau Nașterea Mântuitorului. Dacă perioada calendaristică corespunde sau nu, este o chestiune total nesimnificativă în comparație cu dimensiunea divină a faptului în sine.

 Se va vorbi, deci, mult pe acest subiect, în mesaje hiperteologizate, ca un festin spiritual strălucitor. E lăudabil, doar că aduce a ospăț cu mâncăruri ultraprocesate, de unde lipsește mâncarea simplă în care să simți mirosul pâmântului care ne-a dat-o. De aceea îmi colindă gândurile prin Nazaret. Să întâlnesc o evreică tânără cu numele Maria, fată de țărani, și să o întreb ce a găsit Dumnezeu la ea.

 Având perspectiva depărtării temporale și lumina cunoașterii evenimentelor care au urmat, a semnificației lor, ne este ușor să o așezăm pe Maria acolo unde se cuvine. Dar atunci? Ce o califica pe Maria să fie cea căreia i „s-a făcut mare har”? Faptul că era fecioară? Nicidecum. Da, era fecioară dar asta nu era virtutea cu care să te împodobești pentru că nu era o excepție. Aceasta era normalitatea vremii.  Profeția vorbește despre fecioară, dar nu acesta este miracolul ci faptul că fecioara urma să nască.

 Și dacă tot mi-am lăsat gândurile pe ulițele Nazaretului, haideți să ne apropiem de casa Mariei, logodnica lui Iosif, poate vom înțelege mai mult de ce a făcut Dumnezeu această alegere. Ce e de văzut? În casă intră îngerul Gavril să-i spună ce urmează să se întâmple. Reacția ei? Tulburată, luptându-se cu întrebările, dar nu panicată. Nu a rupt-o la fugă. Trebuie să avem în vedere că poporul traversase perioada „de tăcere”, în care nu s-a mai auzit „Așa vorbește Domnul!”, iar arătările de îngeri nu constituiau un fapt obișnuit, cu care oamenii să fie familiarizați. Și totuși…

 Maria acceptă voia lui Dumnezeu! Ce risca? Să o părăsească logodnicul, evident, și acest lucru a fost la un pas să se întâmple. Ar fi urmat ostracizarea, pentru că vorbim despre o comunitate evreiască tradiționalistă, în care legea nu era opțională. Lucrurile nu au mers în această direcție pentru că vorbim despre planul lui Dumnezeu, dar acceptarea Mariei ne arată o credință deosebită. O cunoaștere mai presus de ceea ce-și însușea la sinagogă, iar cuvintele care se împletesc în ceea ce numim „Cântarea Mariei” (Ev Luca, 2) ne dovedesc asta.

O astfel de credință modelează și un caracter deosebit. Unul pe care să-l aleagă Dumnezeu pentru planul Său. Așadar, se întrevede răspunsul.

 Dumnezeu avea nevoie de o fecioară din Nazaret, pentru că Mesia, conform prorociei, avea să fie numit Nazarinean. (Matei, 2:23) Aceasta este doar o parte a răspunsului. Pentru a-l întregi, haideți să-i însoțim pe cei doi logodnici pe drumul Betleemului.

 Evenimentele se derulau susținând planul lui Dumnezeu, pentru că un decret imperial al lui Cezar Augustus impunea un recensământ, Iosif urmând astfel să meargă la Betleem să se înscrie, pentru că era din seminția lui David. De ce îl însoțea Maria, logodnica sa? Greu de spus, pentru că femeile, potrivit legii romane, nu erau obligate să se prezinte. Și mai era și pe cale să nască. Este vorba, totuși, de un drum prin Valea Iordanului, pentru a evita Samaria, care în condiții obișnuite dura cel puțin șapte zile. Iar în situația specială a Mariei…

 Putem înțelege hotărârea Mariei doar în lumina prorociilor, căci e scris că Isus se va naște la Efrata, Betleemul din Iudeea. Și cu asta răspunsul se întregește: Maria se plia perfect planului divin.

 Întrebarea mea „Cine ești tu, Maria?” rămâne suspendată în aer. Voiam să înțeleg de ce a făcut Dumnezeu această alegere, dar cred că este clar. Mai erau fecioare în Nazaret dar ea a dovedit o credință deosebită, plăcută lui Dumnezeu. Și o ascultare totală. Căci la sfârșitul întălnirii cu îngerul, cuvintele ei au fost: „Iată, roaba Domnului; facă-mi-se după cuvintele tale!” (Luca, 1:38)

 Dumnezeu va găsi întotdeauna oameni pentru planurile Sale. Nu te îndoi că poți fi unul dintre ei. Criteriile de selecție ne sunt cunoscute, deci…

Simion Felix Marțian

Siegen, 9 decembrie 2025

Restart pe drumul cimitirului

Cetatea galileeană Nain, însemnând „fericire”, părea privilegiată din punct de vedere al cadrului natural. Cuibărită confortabil la poalele Micului Hermon, se afla la cumpăna apelor dintre Marea Mediterană și Marea Moartă, beneficiind și de „vedere” nordică spre Tabor. Dar viața nu ține cont de astfel de privilegii, ducând în curgerea ei buturugile dureroase ale dramelor cu care oamenii se confruntă.

  Mai putea, oare, să vadă frumusețea peisajului o mamă cu ochii înlăcrimați? O văduvă care-și ducea la cimitir unicul fiu? Nici măcar un observator neutru, un turist ocazional, nu ar mai fi răpit de priveliște, când tabloul este dominat de un cortegiu funerar, așa cum ni-l descrie evanghelistul Luca. Un cortegiu înfășurat în durere, ieșind din Nain și îndreptându-se spre cimitir.

  Din sens opus, înspre acest cortegiu al morții venea un altul. Cel al Vieții. Era Isus, însoțit de ucenici și de „norod mult”. Întâmplător? Nicidecum. Dumnezeu nu lasă lucrurile la întâmplare.

  „Nu plânge!”, i s-a adresat Isus mamei șfâșiate de durere. Apoi spre raclă: „Tinerelule, scoală-te, îți spun!”. A vorbit puțin. Dar a făcut mult. Enorm. Unui tânăr i-a fost redată viața. Sau el a fost redat vieții? Important este că a revenit lângă mama lui. Lângă cea care plângea după el.

  Există în armată un ordin: „La loc comanda!”. Se folosește atunci când startul a fost luat greșit. Se revine la start pentru a porni corect. Într-o direcție bună.

  Între Nain și cimitirul cetății a fost un restart miraculos și crucial. De câte astfel de restartări nu este nevoie, oare, în viața spirituală? Pentru câți morți spiritual, îndreptându-se spre o „groapă” veșnică, nu plâng cei apropiați? Miracolele se petrec în prezența lui Isus. Atunci, acum și-n veci!

  Vorbesc din experiență, ca fost „ocupant” al raclei în drum spre cimitir. Mort spiritual. Dar lacrimile mamei mele au fost la fel de vizibile pentru Isus ca cele ale femeii îndurerate din Nain. Și miracolul s-a produs. Trăiesc! Pentru veșnicie.

  Nu încetați să vă rugați pentru cei „morți”. Cu lacrimi. Isus vede lacrimile și răspunde. Cu un restart. Unul vital.

 

Simion Felix Marțian

Sonetul stejarului

Părând un codru ridicat pe trunchi,
Coroana-mpinge bolta și-o-ncovoaie;
Prin ramuri îi curg raze, fulgi și ploaie,
Cu vânturi împletite în mănunchi.

Văzându-i neclintirea în puhoaie,
Înfipt în glie până la genunchi,
Uimire-n mine țipă din rărunchi
Și-aș vrea din el să strâng la piept altoaie.

Cerând lumină de la Dumnezeu,
Prin reci nedumeriri ce mă-nfășoară,
Aștept răspunsul ca pe un trofeu.

Și, din Cuvânt, o nestemată rară
A scânteiat atunci în duhul meu:
Stejaru-i ghinda ce-a-nvățat să moară!

Simion Felix Marțian
Siegen, 18 iulie, 2025

Exorcism și legitimitate

 Efesul de la jumătatea secolului întâi al erei creștine era un oraș de-a dreptul strălucitor. Cu o populație de aproape un sfert de milion de locuitori, capitala provinciei Asia era un important centru economic și comercial, portul său legând rutele maritime de cele terestre.

  Existența unui teatru cu douăzeci și cinci de mii de locuri (pe lângă alte amfiteatre) ne dă imaginea splendorii sale dar și a vieții culturale intense.

 Se remarca și ca centru religios prin numărul mare de temple, printre ele evidențiindu-se cel al zeiței Artemis, considerat a fi una dintre cele șapte minuni ale lumii antice. Faptul că apostolul Pavel a stat în Efes trei ani, mai mult decât în oricare altă cetate unde a misionat, a făcut ca Efesul să devină și un centru important al creștinismului în ascensiune.

 Dar cu toate că oamenii vedeau minunile făcute în Numele Celui Înviat, în confuzia lor amestecau credința creștină cu ocultismul și magia, într-un sincretism păgubos. Întâlnim astfel oameni care căutau să facă lucruri supranaturale folosindu-se de noțiuni pe care nu le cunoșteau suficient.

 Luca ne relatează în capitolul 19 al cărții sale „Faptele Apostolilor” o întâmplare dramatică cu niște exorciști itineranți, fiii lui Sceva, un preot iudeu de rang înalt. Aceștia au folosit Numele lui Isus ca pe o formulă magică, zicând duhurilor rele: „Vă jur pe Isus, pe care-L propovăduiește Pavel, să ieșiți afară!” (vers 13)

 Răspunsul a venit: „Pe Isus Îl cunosc și pe Pavel îl știu; dar voi cine sunteți?” (vers 15) Și nu doar că nu le-a recunoscut autoritatea, dar „ a sărit asupra lor, i-a biruit pe amândoi și i-a schingiuit…” (vers 16).

 Experiența de viață ne spune că „dacă ai un văr, care are un cumnat, ce la rândul lui îl știe pe un om care face bijuterii”, nu însemnă că TU ești bijutier. Iar în viața spirituală lucrurile sunt și mai clare. Dacă vrei să pornești la drum cu Dumnezeu, sau să faci „mari isprăvi” cu El, nu mergi cu Dumnezeul lui Pavel. Nici măcar al părinților tăi. Mergi cu Dumnezeu TĂU, cu Cel cu care tocmai ai stat de vorbă în rugăciune și ați făcut planuri împreună.

 Iar oamenilor nu le vorbești despr un Isus al… mamei tale sau al fratelui tău, ci despre Mântuitorul TĂU și experiențele tale cu El. Cunoașterea după ureche nu te califică pentru lucrări în Numele Domnului.

 Martorii celor întâmplate cu exorciștii din Efes au reacționat, evident. Iar în versetul 19 scrie: „Și unii din cei ce făcuseră vrăjitorii și-au adus cărțile și le-au ars înaintea tuturor; prețul lor s-a socotit la cincizeci de mii de arginți ”

 Așadar, pentru a lucra împreună cu Dumnezeu, trebuie să iei startul cu El. Adică să o rupi cu trecutul, chiar dacă asta te costă. Cel Atutputernic nu intră în nicio combinație, El este UNIC.

 Cu Dumnezeu, înainte!

Simion Felix Marțian

Siegen, 10 iunie, 2025

Adevărul şi ideologia argintului




  Locuitorii Efesului erau mândri că cetatea lor găzduia templul zeiţei Diana. Sau Artemis, cum o numeau grecii. Erau mândri chiar dacă nu ştiau că mai târziu, în lumea modernă, templul va fi considerat o „minune”. Una dintre cele şapte ale antichităţii.

 Aducând jertfe zeiţei, ni s-ar părea firesc să-i vedem răsculându-se atunci când vine cineva vestind o altă Cale. Căci aşa se întâmplase. Pavel, ajuns în cetatea lor, a început să vestească o Cale spre mântuire prin Cristos cel înviat, printr-un Dumnezeu care urăşte închinarea la idoli.

  Dar, în mod surprinzător (sua nu?), motivaţia răscoalei lor era alta. Şi argintarul Dimitrie, capul răscoalei, mobilizându-i, le spune oamenilor săi: „Oamenilor, ştiţi că bogăţia noastră atârnă de meseria aceasta.”( Faptele Apostolilor, 19:25)

  Meseria lor consta în a reproduce în metal preţios copii ale templului, la scară redusă. Şi ale chipului Dianei. Iar învăţătura lui Pavel, potrivit căreia „zeii făcuţi de mâini nu sunt dumnezei”, era o lovitură dată ocupaţie lor şi implicit câştigului obţinut din aceasta.

  Aşadar, motivaţia lor, ca instigatori la răscoală, era limpede. Banii! Ei nu apărau o ideologie împotriva unei învăţături străine, ci propriile interese. La „ideologie” recurg doar atunci când trebuie să incite masele. Şi această tehnică a manipulării a dat roade, căci ne scrie Luca: „Toată cetatea s-a tulburat. Au năvălit cu toţii într-un gând în teatru…”(Fapte, 19:29)

  Metoda aceasta de a lupta pentru propriile interese, ascunse în spatele unei ideologii pe care, chipurile, o aperi, se foloseşte şi astăzi. Atât în politică cât şi, dureros, în religie. Atunci când se clatină privilegiile.

  Este bine de ştiut cu ce ne vom confrunta atunci când propovăduim Adevărul. Calea. Pavel nu s-a împiedicat de efeseni şi interesele lor, iar îndemnul lui este: „Călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Cristos.”(1Cor, 11:1)

Doamne, ajută!

 

Simion Felix Marţian

O zi de mai

Ninge cald, colorat, cu petale de flori,
Pe zefiri miresmați unduind melodii,
Când copaci de smarald poartă-n ramuri viori
Și cu frunzele verzi împletesc broderii.

Curge soare fluid și zvâcnește în maci,
Săgetând peste câmp și prin flori irizări,
Și, deodată-ndrăzneți, suie-n zbor pitpalaci
Ca să pună azur și nezbucium pe zări.

Un portal spre... frumos este ziua de mai,
În culori care curg dintr-un vast curcubeu,
E o stare de har, de-mplinire, de rai,
Un tablou fascinant ce-i semnat... Dumnezeu.

Captivat de ce văd, de ce simt, copleșit,
Pregătesc mulțumiri și, umplând călimări,
Vreau cu ele să scriu un poem insolit,
Scrijelind pe înalt, pe un cer de chemări.

Și aș vrea să îi simt lângă mine când scriu
Pe toți cei ce iubesc și frumosul din mai
Și pe Cel ce l-a dat, Dumnezeul cel viu,
Și își cos cu arnici de iubire pe strai.

Curge-n inimi senin afluind din decor
Și-absorbim liliac, inspirăm caprifoi;
Ne-nchinăm mulțumind pentru starea de... zbor,
E frumos și, mai mult, Dumnezeu e cu noi!

Simion Felix Marțian

Sonetul lacrimii

Din ce adânc de ocne-ntunecate
Răsari în gene când te furişezi,
Şi-mi arzi, când faţa tristă mi-o brăzdezi,
Şi inima cu falduri sfâşiate?

Dar ea mi-a spus: Aceasta-i tot ce vezi?
Nu simţi, plângând, trăiri descătuşate,
Şi-un cer senin zâmbind cu bunătate
Când tu, privind spre el, te-nseninezi?

Aşa mi-a zis, cât mai ardea în pleoape,
Dar s-a uscat, căci bolta surâdea,
Şi Dumnezeu era atât de-aproape!

El simte şi-nţelege cazna mea,
Şi poate, mângâindu-mă, s-o-ngroape;
Uimit, am recitit: „Isus plângea!”


Simion Felix Marțian

Crezând cu Toma

Privind tabloul amplu-al Învierii
De pensula divină zugrăvit,
Subit ni se dezvăluie vederii
Un personaj mai... neobișnuit.

El, Toma, „acuzat” de necredință,
A zis „întâi să vezi apoi să crezi”,
Însă a despărțirii suferință
Voia să o trateze cu... dovezi.

Cel Înviat i-a dat medicamentul
Când, revenind, S-a oferit ca semn,
Iar Toma a fructificat momentul
Și-n adevăr I s-a-nchinat solemn.

I-aș mulțumi, de s-ar putea, lui Toma,
Căci –iată!- după îndoiala sa,
Isus Cel Viu rostit-a axioma:
Ferice e să crezi fără-a vedea!

Eu n-am citit în semnele de cuie,
Nici literă de lance n-am atins,
Dar gândul meu spre veșnicie suie
Căci dragostea divină m-a convins.

Simion Felix Marțian
Siegen, 27 aprilie, 2025 (Duminica Tomii)

În ger, despre căldură

De mușcătura gerului câinos
Scâncește și zăpada sub picioare,
Iar florile de gheață uimitoare
Dau zorilor sărutul dureros.

Copacii suri sunt amputați de ger,
Trosnind a neputință și-a durere,
Și-n croncănit și cioburi de tăcere
Își pun bandaje sinilii de cer.

Resimte ca o rană tot ce-i viu
Îmbrățișarea pătimaș-a iernii,
Din zori cu ger la frigul din vecernii
Și nopțile tăioase-n strai corbiu.

Și dacă gerul crunt, acum în toi,
Îl definim ca lipsă de căldură,
Răceala-n lume, izbucnind în ură,
Este absența dragostei din noi.

Cum biciuiți de vânt fugim de ger
Și căutăm căldura cu ardență,
Să căutăm și-a dragostei prezență
Și lumea va ieși din frigider.

Să ne iubim cu suflet cald mereu,
Dând păcii șansa ce i se cuvine,
Și-abia atunci vom înțelege bine
Că Dragostea e Însuși Dumnezeu!

Simion Felix Marțian


Sonet dezghețat

Mai am pe gânduri încă promoroacă
Și-un vânt tăios îmi feliază cordul,
Când ochii reci scrutează-n zare nordul
Prin pâcla rece, umedă, opacă.

Trăiesc o tragedie-n dezacordul
Între-a iubi ca Tine, sau... în joacă,
Căci lupt cu gheața care mă provoacă
Și mă străbate ca un râu fiordul.

Dar când lumina dragostei divine
Îmi bate-n geamul vieții cu o rază,
Dezghețul se înstăpânește-n mine,

Iar țurțurii a bine lăcrimează
Și-s curcubeie-n boabe cristaline,
Căci Tu faci, Doamne, din ghețar o... oază!

Simion Felix Marțian