„…este o ţară de care îngrijeşte Domnul Dumnezeul tău şi asupra  căreia Domnul Dumnezeul tău are neîncetat ochii, de la începutul până la sfârşitul anului.” (Deuteronom, 11:12)

  Dumnezeu Şi-a scos poporul din Egipt, după patru secole de robie, promiţându-le o ţară a lor. O ţară binecuvântată. Iar când Moise le vorbeşte despre această ţară, făcând o comparaţie cu Egiptul pe care tocmai îl părăsiseră, balanţa părea să se incline în favoarea ei.

  Acest lucru este surprinzător, pentru că Egiptul era „lider pe piaţa alimentelor”. Nu se bucurau de precipitaţii frecvente, dar fructificau revărsările periodice ale Nilului. În lunca acestuia, după retragerea apelor, rămânea un mâl foarte fertil, în care egiptenii săpau canale de irigaţie, construind şi diguri de protecţie.

  Aşa s-a născut o agricultură nu doar controlată dar şi intensivă. Ce putea, deci, să le ofere în plus Ţara promisă? Ei bine, aici nu mai aveau nevoie de irigaţii, pentru că ţara „se adapă din ploaia cerului”.(Deut. 11:11) Şi le mai spune Moise că este o „ţară cu pâraie de apă, cu izvoare şi cu lacuri, care ţâşnesc din văi şi munţi.” (Deut. 8:7)

  De unde toate astea? Din faptul că „…este o ţară de care îngrijeşte Domnul”. O ţară „asupra  căreia Domnul Dumnezeul tău are neîncetat ochii”. Aşadar, o perpetuă veghere divină. Iar acel „neîncetat” folosit de Moise este subliniat prin „de la ÎNCEPUTUL până la sfârşitul anului”. Nu lipsesc, deci, reperele în timp.

  Ei bine, asupra acestor repere vă propun să medităm la acest ÎNCEPUT de an. Ca să ne bucurăm de vegherea neîncetată a lui Dumnezeu, trebuie să luăm startul cu El. Trebuie să-I atragem privirea încă de la linia de plecare. Să-L determinăm „să-Şi găsească plăcerea în noi”. În viaţa noastră.

  O putem face cu rugăciuni şi cântări de laudă. Făcând voia Lui şi arătându-I că-L iubim, prin dragostea pe care le-o oferim semenilor.

  Suntem la început de an, pe linia de start pentru o cursă cu obstacole. Atrăgând, însă, privirea binevoitoare a lui Dumnezeu, ne vom bucura de o veghere perpetuă. Şi vom învinge.

  Un an nou binecuvântat!

 

Simion Felix Marţian

 

Mă dor nămeți de albă depărtare
Când simt trecutul cum își drege glasul
Și ulița prunciei cheamă-n zare,
S-o calc din nou cu inima și pasul.

Și prin ninsoarea ca-n copilărie,
Cu fulgi enormi și cu tăceri albastre,
Pornesc ducând aceeași bucurie
Ce curge-n seva praznicelor noastre.

Am sărbători în suflet și colinde,
Sub norii care-și scutură arginții,
Și simt că acest cântec viu cuprinde
În taina sa Crăciunul și... părinții.

Așa îi văd, cum ne-nvățau cântarea, 
Ei bucuroși de fericirea noastră,
Iar când în șir luam în tălpi cărarea,
Priveau cu ochii umezi din fereastră.

Pe uliță și-acum se mai colindă,
Dar nu m-așteaptă-n poartă mama, tata,
Și nu se-aud nici pașii lor prin tindă,
Colinda lor s-a terminat. E gata.

Fulgii zglobii îmbracă-n alb morminte,
Dar nu pot șterge nicio amintire,
Căci îi păstrăm în inima fierbinte,
Cu chipuri dragi țesute din iubire.

Părinți... plecați, la noi este Crăciunul
Și fără voi ograda e pustie,
Dar când ne va chema la cer Preabunul,
Cu voi vom colinda... o veșnicie!

Simion Felix Marțian
Siegen, 12 decembrie, 2024

Am o clipă răgaz să privesc înapoi
Și văd urme de pași printre munți de-ntrebări,
Printre steiuri mă văd încercând să dezdoi
Acel semn dureros pus la fraze și... stări.

Cu elan juvenil, cocoțat peste-abis
Căutam prin hățiș taine-adânci să dezleg,
Urmărind obsedat, ca pe-un țel circumscris,
Din frânturi de-adevăr să refac un întreg.

M-am zdrelit la urcuș, sângerând uneori,
Și icnind dureros am simțit că mi-e greu,
Dar când pradă să cad sufocantei vâltori,
Într-un vast luminiș m-aștepta Dumnezeu.

Cu zăvorul deschis către albul intens,
Am simțit c-aș putea, după noul concept,
Acel semn îndoit ce-ntrebării-i dă sens,
Cu lumină din El ca pe-un pai să-l îndrept.

Revelație? Har? Orice-ar fi, e real
Și pendulul e-oprit: da e da, nu e nu; 
Nu mai caut, eu am azi răspunsul final,
Doamne, cred, simt și spun: Adevărul ești Tu!

Simion Felix Marțian
Siegen, 16 noiembrie, 2024

Nechează lung colinele prin cai,
Și curg, în asfințitul dând să fiarbă,
Torentele de-aramă peste iarbă,
Venind cu întomnarea peste plai.

Se-ncarcă iar decorul cu tristeți
Și picură din toate elegie,
Iar bolta pare rece și pustie
Lipsindu-i zborul viu de cântăreți.

Mi-e toamnă-n toate și mă simt legat,
Și-mi par prea strâmte hainele de brumă;
Nu vreau să fiu un zbor ce se consumă
Cu fiecare anotimp plecat!

Și-n toamna ca un vânt cu-aripi ce dor
Am murmurat această apăsare,
Iar Cerul mi-a răspuns spre-ncurajare
Că viața e mai mult decât decor.

Că ele se succed din timp în timp,
Dar clocotul din noi e-o permanență,
Dacă dorim aceasta cu ardență
Sfidând cu viața orice anotimp.

Și gândul mi-l îndrept spre Dumnezeu:
Îți mulțumesc pentru lumină, Doamne,
C-am înțeles, și-n pragul astei toamne,
Că veșnicia-i anotimpul meu!

Simion Felix Marțian

Se sparge curcubeul în prigorii
Ce-și poartă evadarea peste gruie,
Când toamna calendarul și-l descuie,
Ducându-și sacii către poarta morii.

Se-aprinde viu lumina în gutuie
Și galben țipă ziua prin toți porii,
Miresmele, ca sunetul viorii,
Pe căi de suflet către ceruri suie.

Năvala roadei, ca o clocotire,
Ne umple ochi și palme și hambare
Venind într-o divină afluire.

Și-n toamna caldă ca o sărbătoare,
Pe-altar aprindem foc de mulțumire:
În toate-i, Doamne, marea-Ți îndurare!

Simion Felix Marțian

Când zilele se-adună-n săptămâni
Cu timpul într-o altă rezonanță
Și ceasul zbenguindu-se-n țâțâni,
Intrăm senini în starea de... vacanță.

Să fie tot o formă de sabat,
Cum dat a fost și omului și gliei?
Sau e huzur, dar... mai sofisticat
Ce ține strict de starea „bateriei”?

Orice ar fi, noi toți le savurăm,
Sorbind cu sete fiecare clipă,
Și cu-amintiri fierbinți ne încărcăm
Cum stă polenul verii pe aripă.

Încerc, scriind, să intru iar în ritm
(Vacanța sechestrându-mi tastatura)
Și bâjbâi după vechiul algoritm,
Dar nu-i ușor să regăsești măsura.

Aș vrea însă acum, cât mai sunt plin
De stări și de imagini din vacanță,
Să-i mulțumesc Părintelui Divin
Pentru-acest dar țesut din circumstanțe.

Și să-L mai rog, cum fac de-atâtea ori,
Ca în nemărginita-I bunătate,
Cu mâna care-mparte mari comori
Să dea la toți... vacanțe minunate!

Simion Felix Marțian
Siegen,  15 septembrie, 2024

  Faptul că lucrarea Mântuitorului era însoţită de minuni, I-a sporit notorietatea. Mulţi Îi ascultau însetaţi cuvintele, dar semnele miraculoase aveau ecou, mărindu-I faima. Cum ar fi putut, astfel, ca prezenţa Sa să treacă neobservată?  Şi nu i-a scăpat nici lui Irod Antipa, guvernator în Galileea şi Pereia.

  Identitatea Acestui făcător de minuni era, însă, o enigmă pentru Irod. Unii spuneau că era Ilie, alţii Ioan Botezătorul. „Dar Irod zicea: <<Lui Ioan i-am tăiat capul; cine este oare Acesta despre care aud astfel de lucruri?>> Şi căuta să-L vadă.” (Luca, 9:9)

  Nimic despre învăţătura lui Isus. Despre harul lui Dumnezeu. Doar curiozitate în faţa miraculosului. Dorea să-L vadă, aşa cum oamenii se duc la circ pentru ceva neobişnuit. Sună cunoscut?

  Ocazia de a-L avea în faţă pe Isus s-a ivit în timpul procesului Acestuia. Pilat, guvernatorul Iudeii, auzind că acuzatul este din Galileea, L-a trimis la Irod. Acesta, „când a văzut pe Isus, s-a bucurat foarte mult; căci de mult dorea să-L vadă, din pricina celor auzite despre El; şi nădăjduia să-L vadă făcând vreo minune.”(Luca, 23:8)

  Însă Isus nu s-a dovedit a fi „cooperant”. El nu avea nimic de demonstrat. Scopul Său nu era să satisfacă curiozitatea cuiva. Sau să-i potolească setea de senzaţional. Cum, de altfel, nu e nici astăzi.

  Irod a fost dezamăgit de această întâlnire. El voia circ, nu mântuire. Dar Dumnezeu nu face scamatorii. Nu oferă numere de divertisment. Dumnezeu mântuieşte. Şi dacă pentru asta recurge adesea la miracole, o face după planul Său.

  Dezamăgirea guvernatorului s-a transformat în dispreţ „şi după ce şi-a bătut joc de El şi L-a îmbrăcat cu o haină strălucitoare, L-a trimis înapoi la Pilat.”(Luca, 23:11)

 Este o întâmplare tristă, dar gustul ei amar l-am suporta mai uşor dacă ar aparţine doar istoriei antice. Dar se repetă mereu şi astăzi. Oamenii în goană după senzaţional aşteaptă ca Dumnezeu să acţioneze după voia lor, pentru că „au plătit biletul”. Ca la spectacol.

  Acceptând oferta lui Dumnezeu, adică mântuirea noatră, vom avea parte şi de minuni. Şi cea dintâi este transformarea noastră.

Simion Felix Marţian

 

 

Mi-e sete de albul hârtiei de scris
Dar nu să îl sorb, ci el să mă soarbă,
În verbe vărsându-mă, viu manuscris,
Cu inima-n flăcări și patimă oarbă.

M-apropii de lexic privind hămesit,
Cu foame atroce în gândul fierbinte,
Dar nu să mănânc la festinul răvnit
Ci eu vreau să fiu devorat de cuvinte.

Topit în idei, sentimente și zbor,
În  psalm să renasc, cu vibrații profunde,
Cu cerul și stare și țel și decor,
Un psalm pe altarul trăirii fecunde.

Să scriu cu iubire și-apoi să fiu scris,
Să fiu și poet și poem deopotrivă,
Înscris în cuvânt și tot lui circumscris,
Absolutul tangent la trăiri relative.

Mă coc la cuptorul acestei dorinți,
Dar până ce pârga din scris să o dărui,
Spre ceruri înalț, în cuvinte fierbiți,
O rugă în care din inimă stărui:

Dă-mi, Doamne, mai mult, tot mai mult și mai mult
Din ceea ce face ca versul să ardă,
Și-atunci când, scriind, voi tăcea să Te-ascult,
Să simt cum vibrează a harului coardă.

Și-n scrisul ca jertfă adus la altar
Să fie-nchinarea adâncă, adâncă,
Purtată spre Tine pe aripi de har
Chiar dacă... și zgura mai dăinuie. Încă.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 2015

Pe ghergheful lumii pâlpâie târziul
Și, scâncind, culoarea tremură și ea,
Ca o ghilotină cade cenușiul
Retezând speranța de-a se înziua.

Parcă sărbezirea le-a cuprins pe toate
Și s-au stins arome și-au pierit culori,
Vatra ne oferă focuri înghețate,
Noi ducând troiene mari la subsuori.

Lumea e bolnavă fără Tine, Doamne,
Căci iubirea-n oameni pare că s-a stins,
Viața însăși este un șir lung de toamne
Gâlgâind cu ploaie, parcă, înadins.

Clipele pulsează-n clocot de lumină
Doar prin Tine, Doamne, și prin harul Tău,
Când îi pui trăirii aură divină
Cu scântei țâșnite din sfântu-Ți ilău.

Împletim din zile preambulul slavei,
Dar purtăm în inimi blocuri de iglu,
Dă-ne sentimente de culoarea lavei
Căci iubire, Tată, ești și fi-vei Tu.

Și aprinde-n oameni dragostea ca focul,
Flacăra trezirii fiind un trofeu,
Iar în inimi calde să-și găsească locul
Dorul de vecie, dor de Dumnezeu.

Simion Felix Marțian
Siegen, 11 februarie 2024

Citeşti în mine, Doamne, ca-ntr-o carte
Căci înainte-Ţi nu-i nimic ascuns,
De ochiul Tău nimic nu-i prea departe
Şi nici măcar vreun ciob de gânduri sparte
Nu poate-avea taine de nepătruns.

Mă răsfoieşti cu interes, Părinte,
Pe care nu vrei să-l disimulezi,
Dar când găseşti greşeli printre cuvinte
Sau intriga din carte-i prea fierbinte,
Te văd cum, lecturând, Te întristezi.

Nu-s, Doamne, tocmai cartea potrivită
Pentru lectura care Ţi-o doreşti,
Dar corectată şi retipărită
Această carte poate fi primită
Pe rafturi în biblioteci cereşti.

Rescrie, Doamne, frazele greşite,
Refă capitole întregi, sau părţi,
Dându-le alte titluri, inedite,
Dar vreau să figurez la „favorite"
Pe lista Ta cu numeroase cărţi.

Citeşti în mine ca-ntr-o carte, Tată
Şi urmăreşti cu degetul pe rând,
Când vezi greşeli le strângi într-o erată
Să fiu o carte bună, corectată,
Sfinţit de Tine-n faptă şi în gând.

Citeşti ca într-o carte, Doamne,-n mine,
O carte ce-n iubire renăscu
Scrisă cu pana dragostei divine;
Citeşti în mine, Doamne, despre Tine
Căci personajul principal eşti Tu.

Vulcan, februarie, 2008
Din volumul „Triumful vieții”, Ed Metanoia, Oradea 2013