Am o clipă răgaz să privesc înapoi Și văd urme de pași printre munți de-ntrebări, Printre steiuri mă văd încercând să dezdoi Acel semn dureros pus la fraze și... stări.
Cu elan juvenil, cocoțat peste-abis Căutam prin hățiș taine-adânci să dezleg, Urmărind obsedat, ca pe-un țel circumscris, Din frânturi de-adevăr să refac un întreg.
M-am zdrelit la urcuș, sângerând uneori, Și icnind dureros am simțit că mi-e greu, Dar când pradă să cad sufocantei vâltori, Într-un vast luminiș m-aștepta Dumnezeu.
Cu zăvorul deschis către albul intens, Am simțit c-aș putea, după noul concept, Acel semn îndoit ce-ntrebării-i dă sens, Cu lumină din El ca pe-un pai să-l îndrept.
Revelație? Har? Orice-ar fi, e real Și pendulul e-oprit: da e da, nu e nu; Nu mai caut, eu am azi răspunsul final, Doamne, cred, simt și spun: Adevărul ești Tu!
Mi-e sete de albul hârtiei de scris Dar nu să îl sorb, ci el să mă soarbă, În verbe vărsându-mă, viu manuscris, Cu inima-n flăcări și patimă oarbă.
M-apropii de lexic privind hămesit, Cu foame atroce în gândul fierbinte, Dar nu să mănânc la festinul răvnit Ci eu vreau să fiu devorat de cuvinte.
Topit în idei, sentimente și zbor, În psalm să renasc, cu vibrații profunde, Cu cerul și stare și țel și decor, Un psalm pe altarul trăirii fecunde.
Să scriu cu iubire și-apoi să fiu scris, Să fiu și poet și poem deopotrivă, Înscris în cuvânt și tot lui circumscris, Absolutul tangent la trăiri relative.
Mă coc la cuptorul acestei dorinți, Dar până ce pârga din scris să o dărui, Spre ceruri înalț, în cuvinte fierbiți, O rugă în care din inimă stărui:
Dă-mi, Doamne, mai mult, tot mai mult și mai mult Din ceea ce face ca versul să ardă, Și-atunci când, scriind, voi tăcea să Te-ascult, Să simt cum vibrează a harului coardă.
Și-n scrisul ca jertfă adus la altar Să fie-nchinarea adâncă, adâncă, Purtată spre Tine pe aripi de har Chiar dacă... și zgura mai dăinuie. Încă.
Pe ghergheful lumii pâlpâie târziul Și, scâncind, culoarea tremură și ea, Ca o ghilotină cade cenușiul Retezând speranța de-a se înziua.
Parcă sărbezirea le-a cuprins pe toate Și s-au stins arome și-au pierit culori, Vatra ne oferă focuri înghețate, Noi ducând troiene mari la subsuori.
Lumea e bolnavă fără Tine, Doamne, Căci iubirea-n oameni pare că s-a stins, Viața însăși este un șir lung de toamne Gâlgâind cu ploaie, parcă, înadins.
Clipele pulsează-n clocot de lumină Doar prin Tine, Doamne, și prin harul Tău, Când îi pui trăirii aură divină Cu scântei țâșnite din sfântu-Ți ilău.
Împletim din zile preambulul slavei, Dar purtăm în inimi blocuri de iglu, Dă-ne sentimente de culoarea lavei Căci iubire, Tată, ești și fi-vei Tu.
Și aprinde-n oameni dragostea ca focul, Flacăra trezirii fiind un trofeu, Iar în inimi calde să-și găsească locul Dorul de vecie, dor de Dumnezeu.
Citeşti în mine, Doamne, ca-ntr-o carte Căci înainte-Ţi nu-i nimic ascuns, De ochiul Tău nimic nu-i prea departe Şi nici măcar vreun ciob de gânduri sparte Nu poate-avea taine de nepătruns.
Mă răsfoieşti cu interes, Părinte, Pe care nu vrei să-l disimulezi, Dar când găseşti greşeli printre cuvinte Sau intriga din carte-i prea fierbinte, Te văd cum, lecturând, Te întristezi.
Nu-s, Doamne, tocmai cartea potrivită Pentru lectura care Ţi-o doreşti, Dar corectată şi retipărită Această carte poate fi primită Pe rafturi în biblioteci cereşti.
Rescrie, Doamne, frazele greşite, Refă capitole întregi, sau părţi, Dându-le alte titluri, inedite, Dar vreau să figurez la „favorite" Pe lista Ta cu numeroase cărţi.
Citeşti în mine ca-ntr-o carte, Tată Şi urmăreşti cu degetul pe rând, Când vezi greşeli le strângi într-o erată Să fiu o carte bună, corectată, Sfinţit de Tine-n faptă şi în gând.
Citeşti ca într-o carte, Doamne,-n mine, O carte ce-n iubire renăscu Scrisă cu pana dragostei divine; Citeşti în mine, Doamne, despre Tine Căci personajul principal eşti Tu.
Vulcan, februarie, 2008 Din volumul „Triumful vieții”, Ed Metanoia, Oradea 2013
N-am scris de mult și simt că mă apasă
În piept nescrierea ca o apnee,
Vreau să respir prin fiece idee,
Prin orice gând eliberat de-angoasă.
În albul filei însetat mă dărui
Lăsând în urmă despletite bezne,
Și, în cuvinte-nfipt până la glezne,
La croșetarea lor pe filă stărui.
Culori mă năpădesc, în cavalcade,
Și muzica se țese din culoare,
Când oiștea o trag la Carul Mare
Scriind printre cometele nomade.
Revin cu pana printre stropi de rouă,
Printre coline, freamăte, torente,
Și flacăra trăirilor ardente
Pune în vers o voluptate nouă.
Și, totuși, n-am ajuns la împlnire
Iar căutarea încă mă sufocă,
Și în această stare echivocă
Mă luminez: n-am scris despre sfințire.
Și Celui ce m-a hăruit cu pana
Mă-nchin și-acum, cu-această poezie,
Căci scriu ce-am scris și încă voi mai scrie:
Sfințească-I-se Numele! Osana!
Simion Felix MarțianVulcan, 8 octombrie, 2015
Nu era ceaţă oarbă-n jurul tău,
Nici trupul nu-ţi dădea lăstari de foame,
Dar tu- ai deschis portiţa către rău,
Adame.
Viaţa-ţi râdea în casa de splendori
Unde belşugul deborda din poame,
Însă-ai ales, neascultând, să mori,
Adame.
Te-ardea al conştiinţei glas divin,
Dar nu ştiai că faptele-ţi infame
Nu se prescriu în frunze de smochin,
Adame.
Şi Cel care pe toate le-a creat
Te-a scuturat de scuze ca de scame,
Întreg pământul fiind blestemat,
Adame.
În umbra frunzelor şi azi ascunzi
Păcate-n dureroase amalgame,
Şi în vinovăţie te afunzi,
Adame.
Tu n-ai aflat, cum, încă n-ai aflat?
Blestemul a-nceput să se destrame
De când Isus a fost sacrificat,
Adame!
În jertfa Lui poţi astăzi să găseşti
Sfârşitul fericit al vechii drame
Şi, ca atunci, te-ntreabă: „Unde eşti?”,
Adame.
Răspunde-I azi şi iarăşi vei fi sus,
Privind nemărginite panorame,
Ştiind că toate cele vechi s-au dus,
Adame.
Reia-ţi iar locul lângă Dumnezeu,
Eliberat de vechile mahrame;
Edenul părăsit e tot al tău,
Adame.
Simion Felix Marțian
