Erau pescari din tată în fiu, aşa cum erau cei mai mulţi dintre cei ce locuiau pe malul lacului. Al Ghenezaretului. Crescuseră în bătaia vântului şi în miros de peşte. Din pescuit îşi câştigau existenţa. Se obişnuiseră cu furtunile de pe întinsul lacului, dar şi cu gustul amar al eşecului. Atunci când se întorceau cu bărcile goale.

  Aşa se întâmplase şi de data asta. Avuseseră o noapte grea, dar, mai ales, infructuoasă. De zbatere zadarnică. Şi acum Învăţătorul, care se afla cu ei în barcă, îi spune lui Petru: ,,Depărteaz-o la adânc şi aruncaţi-vă mrejele pentru pescuire.” (Luca 5: 4)

  ,,Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi n-am prins nimic;” (Luca 5:5) a răspuns Petru. Şi ar fi putut continua: ,,Tu eşti Învăţătorul, dar eu sunt pescar profesionist, cu vechi state de serviciu în branşă. Acesta e domeniul meu, experienţa mea. Crezi că nu ştiu ce fac?”

  Dar răspunsul lui a continuat, totuşi: ,,…la cuvântul Tău voi arunca mrejele.” O fi gândit: ,,Hai s-o fac şi pe asta.” Dar ceea ce s-a întâmplat  i-a uluit în aşa măsură, că i-a cuprins spaima. Din mrejele gata-gata să se rupă, au umplut bărcile.

  Sonarul lui Dumnezeu detectează peştii oriunde s-ar afla, şi dacă nu sunt, îi pune El acolo. Ascultarea lui Petru de Isus i-a adus şi peşte , dar şi o hotărâre fermă. Aceea de a-L urma pe Cel care-l chemase să fie pescar de oameni.

  Ne încredem atât de mult în resursele noastre, în experienţa personală, încât uităm adesea că Dumnezeu are soluţii pentru orice problemă. Sau, în atotputernicia Sa, elimină problema.

  Ne facem planuri pe care le urmăm, planificându-ne şi rezultatele. Şi dacă suferim dezamăgiri, e pentru că în planurile noastre nu L-am inclus pe Dumnezeu. Voia Lui.

  În orice ar consta ,,pescuirea” noastră, pentru rezultate remarcabile să mergem la ..pescuit” cu Dumnezeu.

 

Simion Felix Marţian

Nu era nici Ritz, nici Hilton, ba dimpotrivă, extrema opusă a confortului, şi totuşi bărbatul părea să aibă un somn profund, liniştit. Iar lanţurile de la mâini nu erau decorative. Doi ostaşi înarmaţi până-n dinţi îl încadrau, iar ceilalţi, din cele „patru cete de câte patru”(Fapte, 12:4) vegheau la uşă. Somn uşor, Petre!

  El era, apostolul. Irod l-a prins şi l-a întemniţat după ce a văzut că procedând astfel şi cu alţii din Biserică, ba chiar omorându-l pe Iacov, fratele lui Ioan, îi creşte popularitatea în faţa iudeilor. Îl saltă în sondaje.

  Şaisprezece soldaţi înarmaţi păzeau un om înlănţuit, care nu era nici periculos, nici agresiv. Chiar dacă era mai temperamental. Pe ce considerente s-or fi luat astfel de măsuri? Se gândeau, oare, la mormântul Mântuitorului?  Dar experienţa de atunci le-a dovedit că nu pot lupta cu Dumnezeu. Nici cu cei ce se roagă. Căci „Biserica nu înceta să înalţe rugăciuni către Dumnezeu pentru el.”(Fapte, 12:5)

  Aşadar, „periculosul” deţinut visa liniştit, păzit de oştaşi dar OCROTIT de Dumnezeu, când un înger i-a dat deşteptarea lovindu-l în coastă. După ce lanţurile i-au căzut de pe mâini, s-a îmbrăcat, la îndemnul îngerului, şi l-a urmat spre ieşire, fără a întâmpina vreo împotrivire. Poarta de fier dinspre cetate „li s-a deschis singură”, căci Dumnezeu n-are nevoie de fotocelule, iar după ce-au ieşit în uliţă îngerul a dispărut.

  Răcoarea nopţii l-a trezit pe Petru la realitate, dându-şi seama că ceea ce se întâmplase n-a fost o vedenie. Primul lui gând a fost să meargă la cei ce se rugau pentru el, să le spună că rugăciunile le-au fost ascultate.

  Multe s-or fi schimbat de atunci până astăzi, dar Dumnezeu nu S-a schimbat. Nici lupta pentru Adevăr. Şi nici împotrivirea. Aşa că sunt încă oameni care suferă pentru Evanghelie. Pentru răspândirea ei.

  Dumnezeu Îşi apără lucrarea, dar ni i-a încredinţat nouă pe aceşti luptători, punându-ne la dispoziţie şi modalitatea de a-i ajuta: RUGĂCIUNEA! Iar demersurile noastre în acest sens vor da roade.

  Şi dacă nu ne bătătorim tălpile însoţindu-i pe cei ce, asumându-şi riscuri, duc Evanghelia „până la marginile pământului”, să ne bătătorim genunchii. Rugându-ne. Şi inimile noastre vor fi înviorate de zăngănitul lanţurilor care cad.

 

Simion Felix Marţian

 

  Se numea Iona și era fiul lui Amitai. Era omul lui Dumnezeu. Tocmai de aceea șochează neascultarea lui. Răzvrătirea a dat lăstari în inima omului încă de la începuturi, și neascultarea a făcut casă bună cu poporul ales, în multe perioade din istoria sa zbuciumată. Dar Iona era în „organigrama” cerului. Era mesagerul lui Dumnezeu.

  Stăpânul a hotărât să mai ofere o șansă unei cetăți care se afla pe calea pierzării. Ninive, cetatea cea mare. O somație în acest sens ar fi fost îndeajuns, a decretat Cel Atotputernic. Prin cine să-i avertizeze? Prin Iona, bineînțeles. O sarcină trasată ar fi trebuit să rezolve lucrurile.

  Aici apare neprevăzutul: Iona o ia în direcția opusă. El, mesagerul? Precum se vede. N-a invocat nici busolă defectă, nici „gipies” virusat, ci a fugit pur și simplu de fața Domnului. Și-a abandonat misiunea.

  Dar Dumnezeu avea nevoie de el, de aportul lui. Și intervine. Ce-a urmat? Furtuna. Aruncarea în mare. Singurătatea în mijlocul valurilor. Și… peștele salvator.

Salvare venită, însă, după trei zile de beznă. De groază. De strigăte disperate.

 Când Dumnezeu a considerat că lecția a fost însușită, Iona a ajuns la țărm. Acum mergi, Iona? Da, Doamne.

  A rămas, oare, Iona un caz izolat în istorie? Nicidecum. Iona s-a multiplicat în mijlocul nostru. Oare n-am înțeles trimiterea lui Dumnezeu? Oare nu știm că trebuie să ducem mesajul salvator la cei aflați pe calea pierzării? Oare n-am învățat nimic din „corecția” lui Iona? Oare…? Oare…?

  Dumnezeu nu se lasă fără mărturie. Putem să ne îndeplinim misiunea bucuroși, fără cârtire, sau s-o amânăm. Pentru un aperitiv. Nu amărui, ci amar de-a dreptul. Și întunecat. Iona așa a procedat și nu cred că i-a lăsat un gust plăcut.

  E de preferat atitudinea lui Isaia: „Iată-mă, trimite-mă!” Cu răsplătiri pe măsură.

Să stăm, așadar, la dispoziția lui Dumnezeu, îndeplinindu-ne misiunea. Ducând lumină spre salvarea semenilor. Amin!

 

Simion Felix Marțian

A domnit într-o perioadă de pace și prosperitate, fiind cunoscut prin înțelepciunea sa uimitoare, dar și prin bogăția de neegalat. Vorbim de Solomon, care moștenise tronul în Israel de la tatăl său David. Despre „cine”, „ce” și „cum” era se dusese vestea, chiar dacă nu avea trusturi de presă după modelul zuckerbergian. Dar lumea era avidă de cunoaștere.

 Regina din Saba (undeva prin Etiopia – Yemen) auzise despre regele israelit lucruri care păreau neverosimile și curiozitatea ei s-a aprins. A străbătut drumul până la Ierusalim „cu un alai foarte mare și cu cămile care aduceau mirodenii, aur foarte mult și pietre scumpe”.(1 Împărați, 10:2) După ce i-a oferit daruri regelui, l-a supus unui test, bombardându-l cu întrebări, iar „Solomon i-a răspuns la toate”. (vers 3)

 A fost uimită de înțelepciunea regelui dovedită prin răspunsuri la întrebări, dar și de buna rânduială de la palat și templu în care aceasta se reflecta. Totul la superlativ. Regina venise mânată de curiozitatea iscată de zvonuri, dar realitatea depășea ceea ce i se spusese, căci a declarat: „Și iată că nici pe jumătate nu mi s-a spus.” (vers 7) O declarație care merită subliniată și… memorată.

 Dar punctul culminant este dat de cuvintele reginei: „Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeul tău care a binevoit să te pună pe scaunul de domnie al lui Israel!” (vers 9) Așadar, o regină care venea dintr-un popor idolatru ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu.

 Trăim șlefuind la propria imagine, aranjându-ne etichetele care ni se pun și căutând să ne impunem printr-o doză mai mică sau mai mare de… faimă. Cât de departe ajunge numele nostru și imaginea noastră augmentată? Ce etichete purtăm? Poate „credincios” . Sau „cucernic”. „Generos” sau „empatic”. Dar ce vor constata cei care vor dori să ne cunoască? Vor fi uimiți sau dezamăgiți? Dar, cel mai important: Îl vor cunoaște pe Dumnezeu prin ceea ce oferim?

 Despre valoarea „unui nume bun” scrie Solomon atât în Proverbe cât și în Eclesiastul. Dar acesta trebuie să aibă greutate prin calități reale, nu umflat de adulatori prin presă.

 Putem să ne evidențiem prin calități deosebite, dar trebuie să fim pregătiți să trecem testul fără a dezamăgi și, mai ales, ceea ce oferim să îndrepte atenția spre Dumnezeu.

 

Simion Felix Marțian

Siegen, 24 februarie 2026

Cât de mult resimte un părinte durerile propriului copil, o poate spune oricine a jucat „pe viu” într-o astfel de dramă. Măcar dacă i-ar ușura suferința, luând-o asupră-și… Dar suferința se multiplică. Și tot părintele este cel ce se agață cu disperare de fiecare rază de speranță care se întrezărește.

 Haideți să urmărim un astfel de caz, o intervenție de urgență tocmai în… Fenicia antică. Era prima dată când Mântuitorul trecea, însoțit de discipoli, dincolo de limitele ținuturilor ocupate de poporul ales. Ar putea părea surprinzător, dar la El totul era prevăzut și avea un scop precis.

  Acolo, „în părțile Tirului și ale Sidonului” (Matei, 15:21), Isus este abordat de o femeie disperată, a cărei fiică era  „muncită rău de un drac” (vers. 22). Ne-am fi așteptat ca Învățătorul să răspundă imediat, cum făcea de fiecare dată, dar descoperim cu stupefacție un… alt Isus. Sau așa pare, prin atitudinea fără precedent.

  Pentru că mai întâi o ignoră. Să nu-i fi înțeles Isus suferința? Ba da, și totuși… Apoi o respinge. Și în final o jignește. Dar femeia continuă de fiecare dată. Simțea că Cel căruia I se adresa POATE! Și tenacitatea femeii disperate a dat rezultat, pentru că în final Isus a rostit: „O, femeie, mare este credința ta; facă-ți-se cum dorești.” (vers 28) Și evenghelistul continuă: ȘI FIICA EI S-A TĂMĂDUIT CHIAR ÎN CEASUL ACELA.

 Acum planul lui Isus ne este clar. Era hotărât de la bun început să intervină, răspunzând solicitării, pentru că de asta se afla acolo, dar trebuia să scoată la lumină o credință mare. Și să ofere o lecție. Cui? Celor care-l însoțeau, dar și tuturor celor care vin în contact cu Evanghelia. Cititorii din toate veacurile. O lecție despre tenacitate, smerenie și credință. Și, evident, despre izbăndă.

  În ce etapă ești cu rugăciunea pentru cauza ta? Ai obosit rugându-te? Acea mamă nu a renunțat. Și dacă întâmplarea în sine nu este destul de convingătoare, să privim contextul. Isus se afla la Marea Galileii, a mers spre nord-vest până La Marea Mediterană și, după intervenția asupra căreia ne-am oprit, S-a întors la… Marea Galileii. Nicio altă lucrare.

  A făcut o călătorie lungă și obositoare, doar pentru a răspunde rugămiții unei femei care nici măcar nu era dintre „oile pierdute ale casei lui Israel”, cum El Însuși se exprima. Și pentru a ne oferi o lecție. Poate că vom fi și noi, uneori, „materiale didactice” pentru alte lecții, oferite altora, important este să fim perseverenți.

  Pentru că CEL CE POATE este doar la o rugăciune distanță. Ascultă-ne, Doamne!

Simion Felix Marțian

Muntele, tribună și martor tăcut al învățăturii lui Isus, rămânea în urmă, în timp ce El se îndrepta spre Capernaum. Dar ziua nu se terminase, ba chiar urma să-i ofere Învățătorului o surpriză. Una care să-L uluiască.

  Un ofițer din garnizoana de frontieră avea un rob la care ținea foarte mult și care era grav bolnav. Nu e greu să ne imaginăm dorința ofițerului de a face tot ce-i stătea în putință pentru a-l salva. Și tocmai atunci intra Isus în cetate.

  Centurionul auzise vorbindu-se despre Isus. Doar auzise, dar asta nu l-a împiedicat să creadă. Nu s-a îndoit nicio clipă că este momentul lui. Al salvării robului său. De aceea a trimis o delegație de „bătrâni ai iudeilor”(Luca 7:3) să-L roage să vină la el.

  În demersul lor, acești mijlocitori au subliniat meritele acestuia, privitoare la relația lui cu oamenii din cetate, dar și la faptul că le-a zidit sinagoga. Din punctul lor de vedere, se cuvenea să i se răspundă cererii. Și cererea lui nu se referea la o rețetă compensată, sau la o ecografie cu prioritate, ci pur și simplu să-i vindece robul . Pentru că el credea.

  O a doua delegație a fost trimisă în întâmpinarea lui Isus, să-I spună să nu se mai deranjeze. În modestia lui, centurionul se vedea nevrednic să-L găzduiască sub acoperișul său. Și, totuși, vindecarea trebuia să se producă. Dar, militar de carieră fiind, obișnuit cu disciplina, a făcut o analogie. Dacă lui i se supun cei din subordine și-i execută ordinele, de ce nu ar proceda la fel și Isus.

  „Zi o vorbă, și robul meu va fi vindecat.” (Luca 7:7) Doar o vorbă? E de ajuns un singur cuvânt? Experiența ofițerului din armata romană ne arată că e suficient. Credința lui a fost răsplătită cu o rezoluție pozitivă. Robul său, aflat în pragul morții, a fost vindecat.

  Isus a vindecat robul unui ofițer din armata de ocupație. Cea care asuprea poporul ales. De ce? Pentru că avea merite? Pentru că zidise o sinagogă? Nicidecum, ci pentru că a primit o cerere semnată cu credință.

  Vorbim atât de mult despre atotputernicia lui Dumnezeu. Și despre dragostea Sa. I-o și spunem în rugăciunile noastre. Dar câtă credință punem în ele? Ajută, Doamne, necredinței noastre! Și rostește, ca răspuns, cuvântul izbăvitor. Amin.

 

Simion Felix Marțian

 

A urcat pe tron în anul 640 îH, când avea doar 8 ani. Așadar, și-a abandonat copilăria, împovărându-se cu responsabilități. Numele lui era Iosia, și era fiul lui Amon și nepotul lui Manase, regii care îl precedaseră pe tronul de la Ierusalim. În mod curios, nu a urmat exemplul tatălui său în abordarea slujirii, nici a bunicului său, ci a privit tocmai la… David. Acest lucru îl așază în galeria regilor buni ai lui Israel.

 Am putea crede, având în vedere vârsta lui fragedă, că era doar o marionetă la curte, dar este scris că la 16 ani „a început să-L caute pe Dumnezeu”, iar la 20 „a început să curețe Iuda și Ierusalimul de înălțimi, de idolii Astarteei, de chipuri cioplite și de chipuri turnate” (2 Cronici, 34:3) Tânărul rege a inițiat astfel o reformă așteptată de Dumnezeu.

 A continuat în aceeași direcție, la vârsta de 26 de ani începând reparațiile la Templu. În timpul lucrărilor de reabilitare a Templului, s-a găsit… Cartea. Da, Cartea Legii dată de Dumnezeu prin Moise. O descoperire colosală, dar nu putem decât să concluzionăm că ei au fost lipsiți de Carte timp de câteva generații. Și că ceea ce știau despre Dumnezeu era… „după ureche”. Amintiri, mituri. Sună cunoscut?

 Când Cartea a fost dusă la împărat și citită în fața lui, acesta, înțelegând cum se poziționează poporul său față de Dumnezeu, „și-a sfâșiat hainele” (vers 19) și a zis „Căci mare mânie s-a vărsat peste noi din partea Domnului, pentru că părinţii noştri n-au ţinut cuvântul Domnului şi n-au împlinit tot ce este scris în cartea aceasta.” (vers 21)

 Împăratul a convocat TOT POPORUL la Templu, unde s-a citit Cartea, iar în urma citirii el a făcut un legământ cu Dumnezeu. Dar lucrurile nu s-au oprit aici, pentru că „a făcut să intre în legământ toţi cei ce se aflau la Ierusalim şi în Beniamin. Şi locuitorii Ierusalimului au lucrat după legământul lui Dumnezeu, legământul Dumnezeului părinţilor lor.” (vers 32) Și s-au ținut de legământ. Cel puțin cât a trăit Iosia.

 Despre Iosia este scris că „a făcut ce este bine înaintea Domnului” (vers 2), dar trezirea lui s-a produs doar când s-a raportat la Carte. Orice aliniere are nevoie de un REPER. Nu te poți alinia dacă nu te raportezi la ceva. Iar în viața spirituală lucrurile stau la fel. O credință bazată pe „așa am auzit”, sau „așa spuneau strămoșii” este înșelătoare.

 Astăzi cartea nu este pierdută, decât, eventual, sub un strat gros de praf. Se găsește în casele noastre în mai multe exemplare, în traduceri diferite, ba o mai avem și pe telefon. Doar că… TREBUIE CITITĂ!

 Acest episod ar fi putut să fie omis la scrierea Cronicilor, dar Cel care a insuflat toată scriptura a vrut să sublnieze importanța Cărții. A citirii ei. Așadar, lectură plăcută și… Dumnezeu să ne lumineze pe toți!

 

Simion Felix Marțian

 

 Numele său nu figura în vreun papirus gen Forbes antic, ba dimpotrivă. După propria-i declarație, era cel mai mic din…. cea mai săracă familie a seminției lui Manase. Vorbim de Ghedeon, fiul lui Ioas, pe care îl vedem în Judecători, capitolul 6, sub stejarul din Ofra, bătând grâul în teasc, ca să-l ascundă din fața invaziei madianiților.

 Israelul ajunsese iar la… pelin. Asta, dacă ne imaginăm istoria lor din perioada judecătorilor ca pe un… doboș, în care foile de aluat le înlocuim cu amintita plantă caracterizată prin gustul foarte amar. Aceștia erau anii de asuprire din partea popoarelor vecine, opresiune îngăduită de Dumnezeu din cauza neascultării lor.

 Când nu mai suportau apăsarea, își aminteau de Dumnezeu și promisiunie Sale și recurgeau la rugăciuni. Dumnezeu, în marea-I îndurare, ridica din mijlocul lor un conducător pe care îl echipa ca să le aducă eliberarea. Urma stratul de cremă din doboș, adică anii de libertate, până când… uitau iar de Dumnezeu. Și straturile alternau.

 De data asta erau sub jugul lui Madian de șapte ani, ceea ce însemna jaf total, căci veneau ca lăcustele. Soluție de scăpare au avut-o întotdeauna la îndemână, dar recurgeau la ea doar când nu mai rezistau. Și în situația dată, lucrurile s-au petrecut la fel. Îngerul Domnului a venit la Ghedeon, sub stejarul amintit, adresându-i-se: „Domnul este cu tine, viteazule!” (Judecători, 6:12)

 Cunoscându-l pe Ghedeon din portretul făcut la începutul relatării, nu ne mirăm că a fost sceptic. Ba chiar a cerut semne, să se convingă. Și Dumnezeu nu l-a refuzat. Când a înțeles cu adevărat că el este alesul pentru această nobilă sarcină de eliberator, a mobilizat oamenii pentru luptă. A urmat o triere severă, astfel că din 32.000 de luptători au rămas… 300. Doar astfel miracolul putea să fie evident, căci coaliția cu care aveau de luptat era extrem de numeroasă.

 A urmat o victorie răsunătoare și o pace de 40 de ani. Și asta pentru că un om neînsemnat a căutat să pătrundă înțelesul cuvintelor: „Domnul este cu tine, viteazule!”.  Sună ca o formulă magică, dar s-a dovedit a fi mai mult decât atât. S-a văzut că însoțirea era reală, iar victoria la fel.

 Ne așteaptă multe lupte în viață și adesea temerile ne paralizează. Avem însă exemplul lui Ghedeon, dar și promisiunea Domnului Isus: „Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin.” (Matei, 28:20) Dar ca să ne asigurăm de această însoțire trebuie să umblăm cu El. Nu putem să ne alegem singuri drumul, așteptându-ne ca El să ne urmeze.

 Așadar, cu Dumnezeu spre biruință!

Simion Felix Marțian

Siegen, 20 ianuarie 2026

  Nuuu, nu se poateee!!! E strigătul disperat al celui care primeşte un bobârnac de la viaţă. Sau un croşeu. Sau… o tăvălală teribilă. Iar după revenirea din şoc, urmează întrebările, care după măsura credinţei fiecăruia, sunt adresate mai direct sau mai evaziv lui… Dumnezeu!

 De ce, Doamne? De ce eu? De ce mie? De ce aşa? De ce acum? De ce, de ce, de ce? Şi toate aceste întrebări se rostesc pătimaş, cu sentimentul arzător că am fost nedreptăţiţi. Că am fi meritat altceva.

  Iov a fost un om FĂRĂ PRIHANĂ înaintea lui Dumnezeu. Omul integru plăcut Lui. Şi, paradoxal, loviturile primite au fost pe măsura neprihănirii lui. Dar, omeneşte vorbind, într-un raport inversat. Şi-a pierdut averea. Toată. Şi a fost uriaşă. Şi-a pierdut copiii. Toţi. Şi au fost zece. Iar la urmă, ca un „bonus” s-a ales cu o ulceraţie chinuitoare pe tot corpul.

   În această situţie dispertă, care ar fi justificat, am spune noi, o interogare ca cea de mai sus, el s-a mulţumit să spună: „Ce! primim de la Dumnezeu binele, şi să nu primim şi răul?”(Iov 2:10)) O atitudine uluitoare! Şi asta până când prietenii săi au devenit agasanţi cu concluziile lor acuzatoare.

  Abia atunci a încercat să se dezvinovăţească, iar justificarea lui înaintea oamenilor Îl acuza pe Dumnezeu. Îl prezenta nedrept în judecăţile Sale. Însă când Dumnezeu a găsit cu cale să-i răspundă, Iov, înţelegând, nu a mai rostit decât: „Îmi pun mâna la gură.”(Iov 40:4)

  Având în vedere că Dumnezeu i-a redat averile, înmulţite, şi l-a binecuvântat cu alţi zece copii, iar el „a murit bătrân şi sătul de zile”, am putea spune că este o istorie dureroasă cu… happy end.

  Dar dincolo de această dramă zguduitoare, ceea ce avem de învăţat este atitudinea noastră în încercări. Nu este uşor să primeşti palme de la viaţă, şi o spun ca unul care mai simte usturimea, după ani şi ani, dar decât să-l asaltăm pe Dumnezeu cu întrebări, mai bine să ne amintim de cuvântul Său care spune: „Toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu” (Romani 8:28)

  Şi în locul unei neinspirate interogări, care poate fi ofensatoare la adresa lui Dumnezeu, să rostim o ru găciune: Doamne, dacă ai îngăduit să trec prin mijlocul furtunii, vreau să simt prezenţa Ta izbăvitoare. Amin!

 

Simion Felix Marţian

Ioan Botezătorul a intrat pe scena istoriei potrivit profeției lui Isaia (40:3), el fiind cel ce „va pregăti calea Domnului”. Și pentru că avea o astfel de misiune, existența lui nu s-a consumat pe nesimțite între două repere de timp. Nu, ci el a fost omul vremii sale.

  Un astfel de om nu trece neobservat. Face valuri. Chiar dacă asta ar putea să-l coste. Și pe Ioan la costat. Capul. Destin tragic, dar măreț, al celui despre care Isus spunea că a fost „cel mai mare dintre cei născuți din femei”.

 A fost demn și drept, rostind adevărul cu îndrăzneală  și vorbindu-le oamenilor despre pocăință. Oamenii, înțelegând mesajul lui, veneau în număr mare la el și, mărturisindu-și păcatele, erau botezați în apele Iordanului.

 Surpriza lui Ioan a fost mare când a văzut, printre cei ce veneau să fie botezați, „mulți farisei și saduchei”.(Matei, 3:7) Cunoscându-le viața, Ioan știa că aceștia tratau botezul ca pe un contract de asigurare în ce privește „mânia viitoare”. Dar Ioan nu putea fi păcălit, așa că i-a respins. În termeni militari, ar fi „La loc comanda!”.

 Și pentru că surprizele continuau, Ioan L-a văzut venind spre el pe Cel despre care spunea că este „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”(Ioan, 1:29) A încercat să se eschiveze, considerând, pe bună dreptate, că el ar avea nevoie să-l boteze Isus.  Însă Isus l-a liniștit, spunându-i: „să împlinim tot ce trebuie împlinit”.(Matei, 3:15)

 Dar cea mai mare surpriză a avut-o Ioan la încheierea actului botezului. Când Isus a ieșit din apă, cerurile s-au deschis și Duhul Sfânt a coborât peste El în chip de porumbel. Și, ca un final apoteotic, din cer s-a auzit un glas care zicea: „Acesta este Fiul Meu preaiubit în care Îmi găsesc plăcerea.”

  Prin jertfa ulterioară a Celui botezat de Ioan, avem intrare la Tatăl, iar prin naștere din nou devenim copii ai Lui. Cu siguranță, dorința Sa este să-Și găsească plăcerea în copiii Săi.

 Mă opresc din scris, căci mă frământă o întrebare: oare ce-ar spune acum despre mine? Tu nu ești curios, în ceea ce te privește?

Doamne, ajută-ne să facem voia Ta!

Simion Felix Marțian