Ne-am obișnuit deja cu normalitatea, cu respirația fără… mască. Dar amintirea măștii nu se va șterge prea curând. Și a tuturor abuzurilor din această perioadă, a căror justificare va rămâne mereu controversată. Ne-am dorit toți să ne revedem chipurile, chiar dacă mai vedem câte un întârziat în timp, care-și poartă masca cu precauție, ca o reminiscență a groazei.

 Văzând efervescența specifică acestei perioade a anului, nu am putut să nu mă gândesc la tristețea sărbătorilor din anii precedenți. Anii… mascați. Da, este de dorit ca Nativitatea să fie sărbătorită cu inima, și în acest caz nu poate fi umbrită de o mască. Dar, totuși, a lipsit strălucirea dată de manifestările celor care sărbătoresc cu adevărat.

 Așadar, am intrat în cea mai „fierbinte” lună a anului… demascați. Adică fără tragica mască specifică anilor trecuți. Respirăm liber, dar nu numai atât. Putem să ne zâmbim. Este luna cu mult tam-tam despre „omul bun”, dar acest lucru ar trebui să se vadă pe chipurile luminoase ale oamenilor. Cu zâmbete largi, din inimă.

  Ce mai putem face fără mască? Să cântăm. Există în repertoriul muzical al tuturor popoarelor un segment specific acestei perioade. Și care se cântă numai acum. Este vorba de colinde, cântece prin care ne arătăm bucuria de a avea un Mântuitor. Și de a duce vestea și altora. Demascați, o putem face din toată inima, încă de pe acum. Nu ești cântăreț? Nicio problemă, doar nu cânți la Scala. Doar îți manifești bucuria, colindând.

  Ce ne-a mai lipsit de sărbători în anii mascați? Biserica. Au fost restricții, teste, dezinfectări, distanțare, limitarea numărului, etc. Oameni buni, e Crăciunul, ne putem bucura împreună la Biserică. Să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru mântuire, dar și pentru că ne-a scuturat de măști.

 Recapitulând, putem să ne manifestăm în această perioadă bucuria demascării, zâmbind mai mult, colindând, mergând la Biserică. Ce vom face, însă, din toate astea? Cel mai probabil vom recupera absența târgurilor de Crăciun din anii precedenți, luându-le acum cu asalt. Oricum, negustorii recuperează, punând niște prețuri care fac să înghețe definitiv (de groază) salariul minim și pensiile ne-speciale.

 Oameni buni, „vi S-a născut un Mântuitor, care este Cristos, Domnul” (Luca, 2:11) Aceasta este Nativitatea. Sau Crăciunul. Sărbători binecuvântate!

 

Simion Felix Marțian

Siegen, 6 decembrie 2022

 

Bărcile priponite la mal și năvoadele întinse la uscat trebuie să fi fost elemente esențiale într-un tablou înfățișând Capernaumul. Satul de graniță își trăia tihna în clipocitul apei Ghenezaretului, fiind și la doar trei kilometri de locul unde Iordanul se varsă în lac. Nu-i de mirare, deci, că cei mai mulți locuitori erau pescari.

  Dar Levi, fiul lui Alfeu, nu era dintre ei. Nu era pescar. Era vameș. Aduna taxele de la concetățenii săi, fiind în slujba romanilor. Nu era o slujbă onorantă, din perspectiva celor care plăteau impozitele, iar vameșii erau considerați trădători de neam. Peste toate astea, însă, ocupația era confortabilă și ,lucru deloc de neglijat, era bănoasă. Acest lucru se vedea și în situația materială a lui Levi.

  Nu știm ce l-a determinat să îmbrățișeze această ocupație, căci lacom nu părea să fie, dar cert este că-i mergea bine. Serviciu lejer, bani mulți, trai fără griji. Nu se bucura de simpatia conaționalilor, dar era protejatul stăpânitorilor. Al romanilor.

  De aceea ne pare șocantă reacția lui la chemarea: „Vino după Mine!” (Matei, Marcu, Luca) Căci s-a ridicat și a plecat. Nu știa prea multe despre Cel care-l chema, dar ajunseseră până la urechile lui câteva dintre minunile pe care le făcuse pe acele meleaguri.

  Șocant ni se pare că și-a lăsat slujba, fără să știe ce-i oferă Învățătorul. Și- atenție!- fără să negocieze. Ce urmează să fac? Care-mi va fi salariul? Ce condiții de cazare îmi oferi? Acestea ar fi doar câteva dintre întrebările care apar în mod firesc într-o atare situație. Dar nu și aici.

  Fără nicio întrebare se ridică și-L urmează. Parcă ar fi găsit slujba vieții lui, ocupația mult visată. Deși nu știa ce urmează să facă. Ba mai mult, dă și un ospăț, la el acasă, pentru a sărbători reușita. Care reușită?

  Levi și-a schimbat viața și numele. A devenit ucenicul Matei și a trăit ca ucenic. A scris o istorie a lucrării lui Isus, scriere călăuzitoare de-a lungul timpului, până la noi. A murit ca martir.

  Chemarea la slujire este la fel formulată și astăzi: „Vino după Mine!” Uneori ne prefacem că n-o înțelegem. Și asta doar pentru că ne e greu să părăsim biroul vamal aducător de bani. Alteori am vrea să negociem: Doamne, ce-mi oferi în schimb? De parcă veșnicia nici n-ar conta. Sau prețul salvării ar fi nesemnificativ.

  Slujirea înseamnă renunțare și dedicare, nu negociere. Dacă vom înțelege adevărata răsplată a slujirii, nu vom da doar un ospăț al bucuriei, ca Levi, ci vom trăi o viață de festin. Un ospăț al bucuriei sfinte, căci Cel ce ne-a dat viață, ne-a dat-o din belșug. (Ioan 10:10)

Simion Felix Marțian

„Casa de modă a lui Dumnezeu lansează, pentru sezonul primăvară- vară, seria <<alb de crin>>.” Cum ar suna? Sau: „Cantina lui Dumnezeu, deschisă tuturor viețuitoarelor, oferă într-un meniu bogat mâncăruri absolut delicioase. Prețul este achitat de generozitatea divină.”

 Dacă am vedea astfel de anunțuri, am presupune că este începutul unei povești, rod al unei imaginații bogate. Sau…bolnave. Dar, nu. Este învățătura lui Isus despre îngrijorări. Sau, mai degrabă, despre absența lor. Căci, spune El: „care dintre voi, chiar îngrijorându-se, poate adăuga măcar un cot la lungimea vieții lui?” (Luca, 12:25)

  Și ni se sugerează, în încercarea noastră de a alunga îngrijorările, să privim la păsările cerului, care trăiesc fără a-și cultiva cele necesare traiului. Iar florile câmpului sunt îmbrăcate în straie strălucitoare, fără a munci ca să le obțină. Și toate astea prin grija Stăpânului. A lui Dumnezeu. Iar noi avem un preț mai mare în ochii lui Dumnezeu decât ele.

  Este, oare, un îndemn la huzur și nepăsare? Nicidecum, ci la o viață de muncă, din care să lipsească, însă, îngrijorările. Pentru că, oricum, rezultatele nu depind de noi. Iar Dumnezeu cunoaște nevoile noastre, venind în întâmpinarea lor cu aceste binecuvântări, ca…bonus!

  Totuși, pentru ce această recompensă? Pentru o viață de căutare. Căci spunea Isus: „Căutați MAI ÎNTÂI Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui și toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.”(Matei, 6:33).

  Într-o vreme a stresului cronic și a frecventelor depresii, această învățătură ar trebui să stea pe masa de lucru a psihologilor. A celor asaltați de oamenii doborâți de îngrijorări.

  Atâta vreme cât vom acorda prioritate căutării sugerate, ne vom bucura și de acest bonus de la Dumnezeu. Doar bonus, pentru că adevărata răsplată este viața veșnică.

  Așadar, rețeta este simplă. Citești Cuvântul, te încredințezi prin rugăciune în brațul lui Dumnezeu, inspiri adânc, și înseninat rostești plin de încredere: De ce m-aș îngrijora?

 

Simion Felix Marțian

 

Umplându-mi sufletul cu un flux proaspăt, intens, de frumuseţe, prin ochii larg deschişi a uimire şi admiraţie, cuget: frumuseţea ar fi inutilă dacă n-ar exista dragostea de frumos. Dar Creatorul, desăvârşit în înţelepciunea Sa, nu numai că ne-a înconjurat cu frumuseţe, dar a şi sădit în noi sensibilitate la frumos.

Creaţia este frumuseţe la superlativ, şi omul s-a hrănit cu această frumuseţe încă înainte de a încerca să-i dezlege tainele. Chiar şi atunci când mintea sa iscoditoare a început să rărească semnele de întrebare asupra creaţiei, dragostea de frumos l-a însoţit la fiecare pas, ducându-l adesea la extaz admirativ.

Dintre frumuseţile cu care Dumnezeu ne-a decorat planeta, la loc de cinste în inima omului se află florile. Uimit de coloritul, de mirosul, de gingăşia lor, omul le-a ocrotit, le-a îmbunătăţit, obţinând noi şi noi soiuri. Ba le-a şi înnobilat, alăturându-le numelor epitete precum „imperial” sau „regal”. Urmărind această cursă a „înfrumuseţării frumosului”, dincolo de rivalităţi şi meschinării, încântarea ajunge până la paroxism.

Coborând, însă, la sol de pe această scară a esteticului ascendent, găsim frumuseţea nativă, în stare pură. Redescoperim frumuseţea la ea acasă, ascunsă sub această sintagmă folosită ca nume generic: flori de câmp. Sunt florile pe care s-a oprit pensula din Cuvânt a Creatorului. Au, fiecare dintre ele, un nume, ştiinţific sau popular, au culoare proprie şi miros specific, au o viaţă a lor, mai lungă sau mai scurtă.

Se diferenţiază după locul unde trăiesc, fiind flori de şes sau de deal, flori de poiană sau de pajişti alpine. Dar mereu „flori de câmp” şi mereu împreună. Sunt admirate împreună, sunt mirosite împreună, sunt …folosite împreună. Da, chiar şi în buchete sunt mereu alături. Sunt consumate împreună, fie că vorbim de mierea de flori de câmp, fie de ceaiul de flori de câmp.

Vrăjit de frumuseţea policromă şi înmiresmată a acestui covor de vis, nu pot să nu fac o analogie: flori de câmp şi Biserica lui Christos. Biserica în care culorile şi miresmele se împletesc spre un efect încântător unic. Biserica în care frumuseţea a rămas nealterată în puritatea ei, care nu a cunoscut altoiul sau mutaţiile genetice. Biserica din care nici mierea nici infuzia nu pot fi suspectate de nocivitate, ci dimpotrivă. Biserica aşa cum s-a născut la Cincizecime.

Simion Felix Marţian

„Considerând toate dovezile împreună, nu este prea mult să afirmăm că nu există niciun alt eveniment în istorie care să fie susţinut mai bine sau prin dovezi mai variate decât învierea lui Cristos din morţi.” (Brooke Foss Westcott, erudit englez)

 Sărbătorită din convingere sau nu, Învierea nu poate trece neobservată în lumea creştină, ba dimpotrivă. Şi cât mai stăruie încă ecourile manifestărilor ocazionate de eveniment, am putea medita la modul în care ne raportăm la sărbătoare şi Sărbătorit.

 Fără să privim la arealul altor religii, ci rămânând în ograda noastră, vom remarca cu uşurinţă trei categorii de oameni, în funcţie de crezul lor în ceea ce priveşte Învierea. Surprinzător, pentru că suntem tentaţi să împărţim oamenii în două: credincioşi şi necredincioşi. Numai că între aceste două categorii există o a treia: „credincioşii”. Diferenţa faţă de primii e dată de ghilimele („”), şi este vizibilă. Ei bine, aceştia sunt majoritari.

  Credincioşii sun cei care, cercetând Scripturile, au primit lumină asupra Adevărului şi se închină în consecinţă. Mergeţi înainte, Cristos a înviat!

  Dintre necredincioşi se remarcă ateii, printre care unii sunt sinceri şi de bun simţ, care au căutat adevărul, şi atitudinea lor este dată de concluzia momentului. Continuaţi cercetările, oameni buni, fără idei preconcepute, şi Dumnezeu vă va lumina. Dovezile istorice sunt multe şi elocvente. Cristos a înviat!

 În această categorie intră şi cei care se declară atei, pentru că e comod. Sau trendy. Dar n-au fost niciodată interesaţi de adevăr. Cristos a înviat, oameni buni!

  Categoria cea mai numeroasă rămâne cea a „credincioşilor”. Ei îşi apără cu îndârjire „credinţa”, dar Biblia le este străină, iar Cristosul, Înviatul, este un personaj mai degrabă mitologic. Ritualuri care nu au nicio legătură cu Cristos sau învăţătura Lui, se împletesc cu vagi învăţături biblice într-un amalgam pe cât de ciudat pe atât de toxic.

  Importanţa sărbătorii nu este negată de cei din această categorie, dar învăţătura care ar trebui să susţină evenimentul se reduce la „ce am voie să fac” şi „ce nu am voie să fac” în ziua de Paşte. Bunăoară, nu am voie să-mi tai unghiile, dar este recomandat, fiind sărbătoare, să-i trag un chef de pomină. Tragică înşelătorie.

  Oameni buni, Cristos a murit pentru păcatele noastre şi, înviind, S-a dus să ne pregătească un loc în cer. Şi ca să fim cu El nu trebuie decât să facem voia Lui. Iar voia Lui ne este cunoscută de pe paginile Scripturii. Haideţi să căutăm lumina! Cu ochii deschişi.

 Cristos a înviat!

Simion Felix Marţian

 „Toate drumurile duc la Roma”, spuneau vechii romani. Dar nu se aplica și la evrei, pentru că în perioada sărbătorilor toate drumurile lor duceau la Ierusalim. La Templu. Veneau din cele patru vânturi, de pe unde-i purtaseră pașii, pentru a sărbători împreună. Și a aduce jertfe. Așa le poruncise Dumnezeu.

  Sărbătoriseră primul Paște înainte de trecerea prin Marea Roșie, și au continuat să-l sărbătorească de-a lungul timpului. În semn de aducere aminte. Și de ascultare.

Și era o nouă primăvară. Și un alt Paște. Altfel. Și primăvara și Paștele. Unice.

  Pelerinii veneau puhoi spre Ierusalim, ca la fiecare sărbătoare. Dar Paștele acesta urma să rămână în istorie. În cea veșnică. Căci printre cei veniți să se închine era și Isus, Învățătorul din Galilea. Dumnezeu și om. Și urma să plece din Ierusalim doar Dumnezeu.

  A fost primit cu urale la poarta cetății. O cetate pe care o iubea. Și pentru care a plâns. Strălucea în soarele primăverii Ierusalimul, purtând ca pe-o coroană Templul de pe Muntele Moria. Ținta lui Isus.

  Atmosfera din Templu L-a dezamăgit, însă, iar reacția Sa ne prezintă, parcă, un alt Isus. E drept că vacarmul de acolo nu putea să-L mulțumească. Când murmurul rugăciunilor era acoperit de mugetele boilor aduși la vânzare. Sau behăitul oilor. Căci uguitul porumbeilor, jertfa celor săraci, era mai puțin supărător. Și mai era și zornăitul monedelor de pe tarabele schimbătorilor de bani.

  Toate astea în Casa lui Dumnezeu, locul de închinare. Cum s-a ajuns aici? Cei care vindeau păsări și animale pentru jertfe veneau în întâmpinarea nevoii pelerinilor, care nu puteau să le aducă cu ei de la Roma. Nici de la Atena, Damasc, sau alte cetăți îndepărtate. Ar fi explicabil.

  Același lucru se întâmpla și cu schimbătorii de bani. Taxa la Templu se plătea în moneda Tirului, or plătitorii veneau din toate părțile, având monede grecești sau romane. Banii trebuiau schimbați. Și atunci de unde reacția lui Isus, care ni-L face de nerecunoscut?

  El care S-a dovedit atât de îndurător, gata să ierte, devine deodată intolerant față de acești comercianți din curtea Templului. Și acționează în consecință, scoțându-i afară din Templu. Iar schimbătorilor de bani le răstoarnă mesele.

  De ce? Pentru că lui Isus nu-i plac lucrurile amestecate. Spiritualitatea este spiritualitate. Activitatea acestor oameni avea legătură cu închinarea, fără, însă, a face parte din ea. Și locul lor nu era acolo, ci la piață.

  Oare câte din activitățile  noastre, de altfel necesare mersului lucrării, le substituim adevăratei închinări? Oare de câte ori nu murdărim curtea Templului cu activități prin care urmărim un câștig? Dacă nu în bani, în faimă.

  Isus vrea închinare sinceră. Și curățenie în curtea Templului. Putem să învățăm din experiența iudeilor, sau să așteptăm… biciul de ștreanguri. Ce alegem?

 

Simion Felix Marțian

 

Nu știu cum se vor desfășura la Alba Iulia manifestările prilejuite de Sărbătoarea Națională, amprentate de restricțiile impuse. Dar asta nu e totul. Mai e și fenomenul care ia amploare al antinaționalismului. Influențați sau nu de globalizare, mulți consideră că e o rușine să fii patriot.

  Istoria învățată de generația noastră e pusă la zid ca fiind falsificată. Exagerată. Se poate, dar cosmetizarea istoriei nu este o meteahnă românească. La toate popoarele lumii, „mihaii” erau viteji și „ștefanii” erau mari. Așa se scria istoria. Iar respectul datorat înaintașilor ar trebui cultivat în continuare, doar n-o să o facă Netflix.

  Nu știu, deci, câți vor fi la Alba Iulia la Sărbătoarea UNIRII, dar momentul este unul special. Pentru că vorbim de unire când românii sunt profund învrăjbiți. O molimă nenorocită ne amenință pe toți și asta ar trebui să ne apropie, dar atitudinea față de ea ne divizează. Și această stare este întreținută de presă.

  Poate că vor fi și patrioți sinceri în pelerinaj la Alba, nu doar politicieni cu discursuri sforăitoare. Poate va fi entuziasm și simțire românească. Nici pe astea nu le putem prevedea. Dar ar fi de dorit să învățăm ceva de la un popor multimilenar care nu și-a pierdut NICIODATĂ identitatea națională. Israel! În istoria sa zbuciumată a fost împrăștiat prin toată lumea, de la ei venind și termenul diasporă.

  Dar pentru că Dumnezeu le poruncise să țină sărbătorile, se întorceau de peste tot cu acest prilej, pentru a sărbători la Templul din Ierusalim. Pentru a se închina și a aduce jertfe. Cu siguranță îi măcina și pe ei dorul de meleagurile natale, de cei rămași în țară, dar întoarcerea  avea altă motivație: întâlnirea cu Dumnezeu!

 Românii se vor întâlni în Cetatea Unirii, atât căt le va fi îngăduit. Dar dacă vor bate clopotele doar pentru a anunța ora exactă, evenimentul va fi doar subiect de presă. Fără efect real asupra unității naționale, chiar dacă vorbim de meridianul Unirii.

  Dacă, însă, glasul clopotelor ar fi o chemare la rugăciune colectivă, lucrurile s-ar schimba. În bine, evident. Pentru că este scris: „…dacă poporul Meu, peste care este chemat Numele Meu, se va smeri, se va ruga şi va căuta Faţa Mea, şi se va abate de la căile lui rele, îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul şi-i voi tămădui ţara.”( 2 Cronici, 7:14)

  Iar noi suntem, prin Hristos, poporul Lui.

Simion Felix Marțian

Siegen, 30 noiembrie 2021

   Poate că e şi o undă de nostalgie, dar eu mai am încă în torpedoul maşinii o hartă turistică a României. Clasică. Chiar dacă am şi „gipies” dedicat, iar telefonul din dotare are toate funcţiile necesare într-ale navigaţiei. Harta nu este actualizată, evident, dar şi Mircea, cum îi zic eu „gipiesului”, o mai dă în bară.

 Una peste alta, însă, având în vedere că avem la îndemână hărţi, busole, sateliţi şi indicatoare, este aproape imposibil să te rătăceşti. Şi dacă totuşi se întâmplă, trebuie să fie una dintre cele două cauze: ori nu ai apelat la informaţii, ori ai primit informaţii greşite.

  Oare cum stau lucrurile în viaţa spirituală? Isus a zis: „Eu sunt Calea…” (Ioan, 14:6) N-a mai spus-o nimeni, şi dacă ar fi făcut-o, ar fi fost în zadar. Pentru că atunci când îmi aleg Cerul ca destinaţie, vreau să-mi vorbească despre Calea într-acolo Cineva care a venit din Cer. Şi El e singurul!

  Raţionând astfel, lucrurile par să fie simple. Există o singură Cale, iar volumul de informaţie este impresionant: Biblia! Şi totuşi de ce este atăt de mare numărul rătăciţilor de la adevăr? Căci Isaia scria despre Calea cea sfântă: „…cei ce vor merge pe ea, chiar şi cei fără minte, nu vor putea să se rătăcească.”(Isaia, 35:8)

  Explicaţia este aceeaşi ca şi în cazul drumurilor lumii: fie este ignorată informaţia existentă, fie s-a apelat la o sursă greşită. Şi mai este ceva: există cineva interesat să creeze confuzie, să întoarcă indicatoarele, să bruieze sateliţii. Şi ştim noi cine-i.

  Iar în confuzia creată, cei mai mulţi nici nu-şi dau seama că s-au rătăcit. De altfel, dacă n-ai o ţintă precisă, orice drum e bun. Poţi merge pe oriunde, dacă mergi spre nicăieri. Mai întâi trebuie stabilită ţinta. Şi aceasta trebuie să fie Cerul.

 Vom întâlni debusolaţi la tot pasul, şi dacă avem harul de a fi pe drumul cel bun, avînd Cuvântul drept candelă (Ps 119:105), avem şi obligaţia de a-i ajuta să-şi regăsească direcţia. Abia apoi vom purcede la resetarea „gipiesului”. Actualizându-l după cuvântul Scripturii. Programul s-ar numi: „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.”(Ioan, 14:6).

  Drum bun, tuturor, să ne vedem în Cer!

Simion Felix Marţian

     Atunci când vorbim despre stâncă, sau doar ne gândim la ea, atributele care se impun sunt: trăinicie, siguranţă, statornicie. Chiar dacă ea este un element decorativ magnific, într-un peisaj încântător. Această prioritate este dată de faptul că frumuseţe găsim în tot ce ne înconjoară, dar stânca este cea care poate oferi adăpost în calea puhoaielor, a vijeliilor.

     Deşi este admirată pentru neclintirea ei, imaginea stâncii este, totuşi, asociată uneori oamenilor impasibili, lipsiţi de sensibilitae, imunizaţi, se pare, la emoţii. Şi totuşi…

     Dar mai bine să urmărim dialogul:

-Te iubeeesc!!!

 -Te iubeeesc…te iubeeesc…te iubeeesc…te iubeesc…te iubeesc…

Acest „dialog” are loc între om şi stâncă. Neverosimil? Nu, este real, doar că „răspunsul” nu este decât… ecoul. Fiind un fenomen bine cunoscut, nu-l voi mai defini şi nici nu voi vorbi de caracteristicile fizice ale ecoului, amintind doar că este una dintre bucuriile copilăriei.

     Dialogul pe care l-am reprodus mai sus se aude frecvent în frumoasa vale a Rinului, unde pe malul său drept se află celebra stâncă Loreley. Acest răspuns îl putem primi şi în faţa altor obstacole, însă în condiţiile deosebite de aici ecoul se multiplică, având şi o claritate impresionantă.

     Turiştii care vizitează stânca repetă cu încântare această experienţă deosebită, dovedind prin aceasta setea omului de dragoste, dorinţa lui de a fi iubit. Această sete nu poate fi potolită însă de… ecou.

    Să privim acum spre Stânca veacurilor, spre Domnul. Dacă bazaltul şi granitul sunt supuse eroziunii, iar adăpostul pe care ni-l oferă este trecător, Stânca mântuirii noastre (Ps.95:1) este Statornicia Însăşi, din veşnicie în veşnicie, adăpostul sigur care nu lipseşte niciodată în nevoi (Ps.46:1). Cât despre sentimente…

   Dar mai bine să repetăm dialogul anterior:

-Te iubeeesc!!!

Şi răspunsul vine:

 -Eu te-am iubit mai întâi (1 Ioan 4:19), căci iubirea Mea este veşnică (Ieremia 31:3 ) şi este atât de mare, încât am dat pe singurul Meu Fiu să moară pentru ca tu să ai viaţă veşnică (Ioan 3:16).

   De data aceasta nu a mai fost ecoul. A vorbit Stânca.

   Veniţi, deci, cu îndrăzneală la Stânca mântuirii, singurul adăpost absolut sigur, El Izvorul dragostei eterne.

Simion Felix Marțian

  Fântâna lui Iacov, de lângă cetatea samariteană Sihar, era o binecuvântare pentru oamenii locului. Apa, fluid vital, venea din adâncuri pentru a potoli setea oamenilor, dar şi a turmelor lor. Şi asta din vremi străvechi.

  Aici a întâlnit Isus, într-una din peregrinările sale, o femeie samariteană căreia i-a cerut apă, zicând: „Dă-Mi să beau” (Ioan 4:7) Era începutul unui dialog menit să-i ofere femeii lumină şi… mântuire!

  Având în vedere relaţiile dintre iudei şi samariteni, femeia a fost uimită de această cerere, uimire pe care nici nu a încercat să şi-o ascundă. Dar acesta nu a rămas singurul motiv de mirare, căci continuarea dialogului i-a dezvăluit femeii faptul că există şi o altă apă, pe care Cel din faţa ei i-o putea oferi. O apă vie, despre care Isus i-a spus: „Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete.”(Ioan 4:14)

  Aşadar, descoperă cu uimire femeia, există o altă apă, care-i pentru… veşnicie! Şi, curios, aceasta nu era în fântână. Era lângă fântână, în posesia lui Isus. Uimirea femeii a continuat când a descoperit că Cel ce era în faţa ei îi cunoaşte şi situaţia conjugală.

  Înelegând că în faţa ei nu stă un om oarecare, ci „un proroc”, după spusele ei, a considerat că este momentul să rezolve o dilemă: Unde este locul potrivit pentru închinare?

  Iudeii se închinau la Ierusalim, în Templul construit în acest scop de Solomon, reconstruit de Zorobabel şi restaurat mai târziu de Irod cel Mare. Samaritenii, în schimb, se închinau pe muntele Garizim, unde îşi ridicaseră şi un templu, distrus însă în anul 128 î Cr, de împăratul iudeu Ioan Hircan. Chiar în lipsa unui templu, ei continuau să se închine pe Garizim.

 Aşadar, care este locul în care trebuie să I se aducă închinare lui Dumnezeu, pentru ca închinarea să fie primită? Răspunsul a fost unul neaşteptat: „Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl.” (Ioan 4:23)

  Trezirea din Samaria, care a urmat acestui dialog, dovedeşte că oamenii de acolo au înţeles ce este închinarea și care este rolul ei. Şi totuşi asupra acestui lucru nu este o cunoaştere generalizată, şi oamenii mai bâjbâie, mai caută indicatoare spre Ierusalim sau Garizimul Samariei.

  Dacă ne bucurăm de lumina cunoaşterii în acest sens, trebuie să ducem această lumină şi celor derutaţi. Să le amintim că închinarea plăcută Tatălui este „în duh şi în adevăr”. Şi că firmele cu „Ierusalim” sau „Garizim” nu au importanţă. Doar în măsura în care vreuna dintre ele ne oferă cadrul potrivit pentru adevărata închinare.

  Există şi alte moduri de închinare? Da, există, dar noi ştim care este plăcută Tatălui. Şi pe aceea o practică… închinătorii adevăraţi!

Simion Felix Marţian