Era fariseu, dar nu unul oarecare, ci un „fruntaş al iudeilor”.(Ioan, 3:1) Aşadar, membru în Sanhedrin. Şi am mai putea adăuga la portretul său faptul că era un rabin erudit, căci Isus i se adresează numindu-l „învăţătorul lui Israel”(v 10). Iar ca să întregim acest portret, am putea spune că nu provenea dintr-o familie oarecare, ci dintr-una cu deschidere spre elenism, căci i s-a dat un nume grecesc: Nicodim.

  Ei bine, cu toată erudiţia lui, sau poate tocmai datorită ei, a înţeles că învăţătura lui Isus era…altfel. Era de sorginte divină. Nu e uşor să admiţi, ca învăţător, că altcineva este mai bun decât tine. Ba să ceri şi sfaturi. Dar el a făcut-o, şi aceasta este smerenie.

  A venit la Isus noaptea. Poate se temea să nu fie văzut, deşi încă nu venise vremea când era periculos să te declari adept al Învăţătorului. Sau poate a considerat, ca atâţia alţii, că era timpul cel mai potrivit pentru studiu. Pentru dialog edificator. Dar a venit, chiar dacă la cursurile de seară.

  Titlul lecţiei l-a luat prin surprindere: Naşterea din nou!  Pentru că Isus i-a spus: „…dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” ( v 3) La început nu a reuşit să-i pătrundă sensul, dar viaţa sa ulterioară ne dovedeşte nu doar că a înţeles, dar că a şi aplicat cele învăţate.

  Pentru că îl reîntâlnim, în aceeaşi Evanghelie a lui Ioan, în capitolul 7, luând apărarea lui Isus în Sanhedrin, iar în capitolul 19, îngrijindu-se de trupul lui Isus.

 Astăzi, având la îndemână o întreagă Evanghelie, ştim mai multe decât Nicodim, atât despre Isus cât şi despre regenerare. Despre naşterea din nou. Dar, totuşi, experienţa lui ne este folositoare, aşa că putem reţine câteva lucruri.

  Mai întâi faptul că la Isus vii recunoscând nu doar caracterul infailibil al învăţăturii Sale, ci şi divinitatea Lui. Apoi că la El se vine cu smerenie. Şi peste toate astea, învăţarea lecţiilor Sale este obligatorie. Iar cea despre regenerare nu face nicidecum excepţie. Mai ales că naşterea din nou este condiţia sine-qua-non a accederii în Împărăţia lui Dumnezeu.

  Nicodim şi-a făcut temele. Spre mântuirea lui, desigur. Ce ne poate împiedica să mergem şi noi la cursuri? Şi nu doar atât, dar cele învăţate să le şi punem în practică.

  Doamne, ajută-ne să facem voia Ta!

Simion Felix Marţian

Da, a fost și risipitor. Și încă rău. Dar mai întâi s-a emancipat. Adică a ieșit de sub autoritatea tatălui. Cât despre „porcărie”, nu este vorba de fapta lui. N-aș îndrăzni să vorbesc astfel. Pe aceasta aș numi-o mai degrabă nechibzuință. „Porcăria” este punctul final al drumului său descendent. Fundul avenului prăbușirii sale.

 Crescuse mare și moșia părintească nu-l mai încăpea. Vatra care-l crescuse îi oferise toate cele necesare pentru un trai fără griji, asigurându-l și pentru viitor. Dar pentru că lumea continua și dincolo de linia orizontului, trebuia neapărat să o cunoască. Și-apoi, veneau dintr-acolo niște semnale atât de incitante! Ce muzică! Și ce lumini multicolore! Acolo trebuie să fie lumea veseliei continue.

 „Ce știi tu, tată? Tu crezi că „muzică” e ceea ce cântați voi în biserică? Sau că „bucuria” e ceea ce simțiți voi când vă ridicați de pe genunchi? Ești depășit, și tu și obiceiurrile tale! Adevărata viață e alta, și eu vreau să mi-o trăiesc. Dă-mi cardul, că plec!”

   Răscolitoare dramă. Să-i dai cardul, ca un bilet spre eșafod. Pentru că i se cuvine legal. Și asta în timp ce inima-ți urlă de durere: Nu pleca, fiule! Ai o prăpastie în fața ta.

  S-a dus, „înarmat” cu bani și naivitate. A mușcat cu lăcomie din tot ce-i oferea lumea, deși învățase de la tatăl său că sunt otrăvitoare. Dar otrava tentației este înveșmântată frumos.

 A crezut cu sinceritate în prietenia celor care se înfruptau din avutul său. Halucinat, oferea simțurilor senzații noi, nebănuite, în timp ce cardul se golea. Ireversibil. Și drumul lui cobora. Cobora amețitor. Până la porcărie.

  „Unde am ajuns? Unde sunt cei care m-au însoțit până aici, cei care se arătau atât de bucuroși că am devenit unul „de-al lor”. Cei cu care râdeam de cei ca tata și de „născocirile” lor. Cei care m-au învățat să mă bucur de „adevărata viață”. Cumplită dezamăgire! Și dacă ar fi doar gustul amar care vine din străfundul ființei mele mizerabile. Parcă și întunericul vine din interiorul meu. Și frigul. Și greața. Și…

 Of, bine că l-am găsit pe omul acesta să-mi ofere ceva de lucru. La porci!? Cred că o face intenționat, știind că neamul meu nu se atinge de porci. Că sunt animale necurate. Batjocură? Umilire? Dar ce mai contează, pe lângă câte am făcut.”

A îndurat și această batjocură, pentru o bucată de pâine. Pe care nu o primea. Ajunsese în punctual cel mai de jos al decăderii sale. În porcăria suferinței. Și-a umilinței. Dar și a revelației.

 În bezna, în frigul, în noroiul înconjurător a revăzut în minte imaginea fermei de acasă. Fără muzica și fastul sălilor de bal. Dar și fără otrava tentațiilor.  Ci cu tihnă și bucurie sinceră. Și dragoste  neprefăcută.

 „Și-a venit în fire.” A fost șansa lui de a regăsi drumul de întoarcere. De a fi primit din nou acasă. Acolo de unde a plecat. Dar cu cicatrice adânci.

 Se putea, oare, fără toate astea?

 

Simion Felix Marțian

  „Mă socotesc fericit, împărate Agripa, că am să mă apăr astăzi înaintea ta pentru toate lucrurile de care sunt pârât de iudei.”(Fapte, 26:2) Chiar așa, Pavele? Curioasă perspectivă asupra fericirii. Dar cunoscându-l mai bine pe apostol, înțelegem că pentru el fericirea însemna a vorbi despre Cristos.

  Ce se întâmpla, de fapt? După căderea în dizgrație a lui Marcus Antonius Felix , procuratorul Iudeii (60 dH), postul acestuia a fost preluat de Porcius Festus, însă „la pachet” cu…cazul Pavel, apostolul fiind întemnițat în Cezareea de doi ani. El știa că un proces judecat în țară ar fi fost influențat de dușmanii lui de la Ierusalim și, cetățean roman fiind, a cerut să fie dus la Roma, în fața împăratului.

  Aceasta era situația lui Pavel când la Cezareea a venit, pentru a-i ura „bun venit” noului procurator, însuși regele iudeu Irod Agripa II. Și cu toate că urma să fie judecat la Roma, el acceptă provocarea lui Festus de a compărea în fața lui Agripa. Oricum nu avea nimic de pierdut, și nu numai pentru că era nevinovat, ci și pentru că la Cezareea nu se mai putea lua nicio decizie.

  Apărarea lui Pavel a fost…o predică. A vorbit despre lucrarea sa și despre întâlnirea cu Cristosul înviat, care i-a schimbat viața. Pentru Festus, un roman care nu cunoștea profețiile, aceasta era o nebunie, cum de altfel a și spus:„Pavele, ești nebun!” (v 24) Dar ținta era Agripa, pentru că „Împăratul știe aceste lucruri și de aceea îi vorbesc cu îndrăzneală.”(v 26)

  Apoi i s-a adresat direct împăratului: „Crezi tu în proroci, împărate Agripa?…Știu că crezi.”(v 27) Atacul lui Pavel a fost îndrăzneț. Ești în șah, împărate! Muți sau cedezi? Dar Agripa a recurs la eschivare: „Curând mai vrei tu să mă îndupleci să mă fac creștin.”(v 28) Și Pavel nu-și ascunde intențiile. Da, asta voia, atât pentru Agripa cât și pentru toți ceilalți.

  Și iată cum Pavel ne uimește din nou. Nu se făcea vinovat cu nimic față de legea lui Dumnezeu, fiind la fel de curat și față de cea romană. Cu toate astea a cerut să fie judecat la Roma, știind că mărturia lui trebuia să ajungă și acolo.

  Dar până la Roma, a mai fost și acest episod. O oportunitate de a vorbi despre mântuire, pe care el a fructificat-o. Chiar dacă era vorba de împărat. Sau, poate, tocmai de aceea. „Știu că crezi”, dar nu-i destul.

  Nu știm ce ecou a avut mesajul apostolului în inima lui Agripa, dar ceea ce am învățat este că nu trebuie pierdută nicio ocazie de a vorbi de mântuire. De a spune oamenilor că după „a ști” și „a crede” mai este ceva.

 Și să-i determinăm să joace. Să iasă din șah.

 

Simion Felix Marțian

 

  Apostolii se întorseseră dintr-o misiune încheiată cu succes. Dacă oboseala drumului, a multelor mile care au curs pe sub sandalele lor, nu i-a doborât, era pentru că bucuria împlinirii le dădea puteri. S-au dovedit vrednici urmași ai Învățătorului. Au făcut minuni. Au poruncit duhurilor.

  Și totuși trupul își cerea dreptul la odihnă. Isus le-a înțeles această nevoie și i-a îndemnat să urce în corabie și să traverseze lacul, căutând un loc liniștit pentru odihnă. Undeva departe de mulțimile care îi îmbulzeau. El îi însoțea.

  Dar atunci când strălucești nu poți să te ascunzi. Mai cu seamă când cei din jur caută lumină. Și Isus strălucea. Iar noroadele erau în căutarea luminii. Așa că, în timp ce ei traversau Ghenezaretul spre răsărit, oamenii mânați de foame spirituală  au făcut un marș forțat pe malul de la miazănoapte și au ajuns înaintea lor lângă Betsaida.

  Aveau nevoie de cuvintele vieții. Și Isus le avea. Foamea lor de adevăr era atât de mare încât au neglijat total merindele. Nu s-au mai gândit deloc la hrana necesară trupului. Au ascultat cuvintele Învățătorului până când i-a îmbrățișat înserarea. Și locul era pustiu.

  Oamenii, aflați departe de casele lor, trebuiau săturați. Pentru Isus aceasta nu constituia o problemă, dar nu poți să nu te întrebi: ce era în inimile acestor oameni încât să o ignore la modul absolut?

  Isus a spus într-o împrejurare: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui, și toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.” Și, vorbind despre „aceste lucruri”, făcea referire la hrană și îmbrăcăminte. Că le erau sau nu cunoscute aceste cuvinte, oamenii au procedat întocmai.

  Și ochii lor au văzut miracolul. Cinci pâini și doi pești, peste care Isus a cerut binecuvântarea, au săturat cinci mii de bărbați, la numărul lor adăugându-se femeile și copiii. Ba au mai și rămas douăsprezece coșuri de resturi.

  Pentru că oamenii au făcut o prioritate din a căuta hrană pentru suflet, Dumnezeu s-a îngrijit să aibă și pentru trup. Ba au mai avut parte și de un miracol menit să le marcheze viețile pentru totdeauna. Simplu. Chiar dacă-ți taie respirația. Pentru că acesta este Dumnezeu. Și împlinirea promisiunilor Lui.

  Cunoaștem această istorie în toate detaliile, încât am fi în măsură să o recităm. Dar de câte ori medităm la stabilirea priorităților? Și la credincioșia lui Dumnezeu.

Haideți să o facem spre îmbelșugarea vieții noastre. Cu minuni și veșnicie.

 

Simion Felix Marțian

 „Asperitățile” care au caracterizat toate drumurile apostolului neamurilor ne dau fiori și astăzi, dar și o admirație profundă pentru tenacitatea sa. În cea de-a doua scrisoare adresată credincioșilor din Corint (cap 11), Pavel face o enumerare parțială a lor, amintind sutele de lovituri, naufragiile, pericolele, lipsurile, agresiunile din partea păgânilor, dar și a… conaționalilor, foamea, setea, frigul. Și câte or mai fi fost!

 Ultima sa arestare, înainte de a pleca la Cezareea și apoi la Roma, a vut loc la Ierusalim,(Fapte, cap 22) când, prins între ura clocotitore a iudeilor și duritatea rece a romanilor, era bătut și de unii și de alții. Și toate astea pentru că predica Evanghelia, vestea mântuirii prin Cristos.

 Legat, biciuit, a avut totuși puterea să întrebe: „Vă este permis să biciuiți un cetățean roman care n-a fost judecat?”(vers 25). Întrebarea a blocat „mașinăria” de tortură, căci sutașul s-a dus să raporteze căpitanului. Acesta a venit în grabă și uluit peste măsură l-a întrebat: „Ești roman?” (vers 27) Răspunsul apostolului, și mai ales faptul că se născuse roman, l-a lăsat fără cuvinte, căci el făcuse un efort financiar considerabil pentru a-și cumpăra cetățenia.

 Și astfel cetățeanul roman Pavel s-a bucurat de un tratament mai… omenos, atât în timpul interogatoriilor cât și al escortării sale spre Cezareea. Ba chiar și de protecție, căci iudeii care cereau condamnarea sa la moarte chiar voiau să o pună în aplicare. Știm că au existat întotdeauna cetățenii, pașapoarte sau împuterniciri care ofereau privilegii posesorilor, dar nicidecum pe arie nelimitată și nici pe timp îndelungat. Pentru că autoritățile care le eliberau erau ele înseși limitate.

 Ar fi bine să știe acest lucru și cei care-și etalează trufia doar pentru că sunt în grațiile celor aflați (vremelnic) la putere. Dar nu despre o astfel de cetățenie aș vrea să vorbesc, ci despre o alta, pe care de asemeni o avea Pavel: cetățenia divină pentru Împărăția lui Dumnezeu. Aceasta nu are limitare pe coordonatele timp-spațiu, fiind astfel… de dorit. De ce oamenii nu se înghesuie pentru o astfel de cetăținie cu valabilitate veșnică? Pentru că nu este compatibilă cu lumea asta, cu dimensiunea materială în care trăim. Veșnicia cu Dumnezeu încă li se pare multor contemporani o fantezie și preferă privilegiile imediate, chiar dacă extrem de efemere.

 Doamne, lasă Tu un plus de înțelegere, ca oamenii să Te cunoască și să-și dorească să devină cetățeni ai Cerului.

 

Simion Felix Marțian

Siegen, 5 august, 2025

Isus S-a întors la Capernaum, locul de baștină al lui Petru și Andrei, la casa cărora a și tras, de altfel. Să se odihnească? Nici pomeneală. Localnicii, pescari în cea mai mare parte, Îl cunoscuseră în vizitele anterioare ca vindecător, iar acum se adunaseră în număr mare.

  Și nu numai ei. Întrucât vestea despre minunile Învățătorului se răspândise, printre cei care se îmbulzeau în fața casei erau oameni „din toate satele Galileii și Iudeii.” Ba chiar „și din Ierusalim”. Și nu era doar dorința de senzațional, de a vedea miracole, căci, ne spune evanghelistul Marcu, Isus „le vestea Cuvântul”.

  Din această mulțime pestriță se detașează un grup mai deosebit. Remarcabil prin determinare. Erau patru bărbați care duceau un paralitic, cu patul său. Auziseră că Isus face minuni și s-au gândit că este șansa bolnavului de a-și recăpăta sănătatea pierdută. Nu voiau nimic pentru ei. Doar pentru cel bolnav. Cum am putea să-i caracterizăm, știind că altruismul se naște din dragoste?

  Numai că demersul lor se lovește de un obstacol. Casa plină, curtea plină. Cum să se apropie de Isus? Dar ei aveau un țel și acesta trebuia atins. Doreau vindecarea bolnavului, și trebuia să existe o cale. Și perseverența o va găsi.

  Șoluția găsită a fost să se cațăre pe casă și să spargă acoperișul. Nebunie? Nu, hotărâre. Și ținte precise. Prin acoperișul astfel spart l-au coborât pe bolnav la Izvorul vindecător. La Isus. Iar El a acționat potivit așteptărilor lor, pentru că „le-a văzut credința”.

  Rezultatul? Un om adus, ridicat pe casă și coborât prin acoperiș, IESE triumfător pe ușă. Și focalizarea nu se fixează asupra minunii în sine și nici a Vindecătorului. Ci pe însoțitorii bolnavului. Și pe tenacitatea lor altruistă.

  O istorie tulburătoare și un îndemn la meditație. Cât de departe mergem noi cu perseverența când mijlocim pentru cauza aproapelui?

 

Simion Felix Marțian

Domeniul lor de activitate era confecționarea corturilor. Dacă ne gândim la desele campanii militare ale legiunilor romane prezente la acea vreme peste tot, putem concluziona că afacerea mergea bine. Și încă își desfășuraseră activitatea la Roma, în inima imperiului.

 Dar, să-i cunoaștem. Este vorba de Aquila și soția sa Priscila. El era de loc din Pont, dar viața le-a purtat pașii prin peninsulă până… Da, până la decretul împăratului Claudius, care a poruncit ca toți evreii să părăsească Roma. A fost o manifestare timpurie a antisemitismului.

 Și pentru că drumul lor spre est trecea prin Corint, s-au stabilit acolo. Apostolul Pavel a ajuns la Corint venind din Atena și astfel drumurile lor s-au întâlnit. „Și pentru că aveau același meșteșug” (FA, 18:3), s-au asociat. Au lucrat împreună, fără a neglija însă activitatea spirituală, împletindu-le. În ce privește acest aspect al activității, succesul ne este relatat astfel: „Și mulți dintre corinteni, care auziseră pe Pavel, au crezut și ei și au fost botezați.” (FA, 18:8)

 Din Corint, Pavel a plecat spre Siria, fiind însoțit de noii săi prieteni și… asociați, Aquila și Priscila. Aceștia rămân însă în Efes, în timp ce Pavel își continuă drumul. Ce făceau ei în Efes? Probabil corturi, dar evanghelistul Luca ne vorbește doar despre celălalt aspect al activității lor. Cel spiritual. Îi găsim, astfel, făcând studiu biblic cu Apolo. Acesta era din Alexandria și ni se spune despre el că „avea darul vorbirii și era tare în Scripturi.”(vers 24)

 Apolo avea însă lacune, pe care cei doi „confecționeri de corturi” le-au sesizat. N-au ezitat, deci, să-l invite la ei și „i-au arătat cu de-amănuntul Calea lui Dumnezeu.” (vers 26)

 Mai găsim scris despre această familie de evangheliști zeloși în scrisoarea lui Pavel adresată credincioșilor din Corint: „Aquila și Priscila, împreună cu BISERICA DIN CASA LOR, vă trimit multă sănătate în Domnul.” (1 Corinteni, 16:19) Nu știm cât de mare le era atelierul, la care nu puteau renunța, dar ceea ce știm cu certitudine este că au înțeles chemarea divină și au urmat-o.

  După moartea împăratului Claudius, mulți evrei s-au întors la Roma. Acest lucru este evident în scrisoarea lui Pavel adresată romanilor, unde citim: „Spuneți sănătate Priscilei și lui Aquila, tovarășii mei de lucru în Christos Isus,” (Romani, 16:3)  Iar în versetul următor continuă: „…care și-au pus capul în joc, ca să-mi scape viața.”

 Așadar, o familie de meseriași… evangheliști, care va rămâne în atenția omenirii până la sfârșit, prin cele relatate în Biblie. Doi oameni, doi soți, amintiți MEREU împreună. Nedespărțiți acasă, la serviciu, în slujire. Corturi și Scriptură. Sau, mai degrabă, Scriptură și corturi.

Le urmăm exemplul?

 

Simion Felix Marțian

Nu, nu este vorba despre un hit la modă sau vreo piesă care uită să mai coboare din topurile de specialitate. Nicidecum. Cântare Anei face parte dintre IMNELE nemuritoare ale omenirii, ca să folosesc pluralul cu rezonanță de bronz, izvodit de poetul Ioan Alexandru. Cântarea vibrantă a biruinței.

 Despre cântarea aceasta, dar și despre rugăciunile care au precedat-o, găsim relatări în cartea biblică Întâi Samuel, scrisă (parțial) de acest preot și profet, care a mai fost și ultimul, dar cel mai mare, judecător al lui Israel. Cu el s-a făcut tranziția la monarhie, lui revenindu-i sarcina de a-i unge pe primii doi regi ai Israelului.

 Cu o viață uimitoare de slujire neîntreruptă și încredințându-i-se mari lucrări, e lesne de înțeles că Dumnezeu avea planuri mari în privința lui încă înainte de a se naște. Și aici apare, în mod firesc, nedumerirea noastră: dacă Dumnezeu avea trasat drumul lui Samuel, de ce Ana, mama lui, era… stearpă? Cazuri similare întâlnim, înaintea Anei, la Sara, Rebeca și Rahela, iar după ea, La Elisabeta, mama lui Ioan Botezătorul.

 Dumnezeu ar fi putut să le facă pe toate aceste mame fertile de la bun început, dar a ales altă cale. Și cu fiecare astfel de miracol Își arată atotputernicia și ne atrage atenția asupra celui născut, pe care urma să-l folosească într-un mod deosebit.

 În cazul Anei, suferința infertilității era sporită și de rivalitatea Peninei, cu împunsăturile ei. Dar durerea ei nu a generat doar rugăciuni fierbinți și lacrimi, ci și un angajament solemn înaintea lui Dumnezeu: „Doamne al oștirilor, dacă vei binevoi să iei aminte la întristarea roabei Tale, dacă-Ți vei aminti de mine și n-o vei da uitării pe roaba Ta, dacă îi vei da roabei Tale un copil de parte bărbătească, îl voi închina Domnului pentru toate zilele vieții lui, iar briciul nu va trece peste capul lui.” (1Samuel, 1:11)

 Am putea spune că pentru această juruință a ales Dumnezeu o altă cale decât succesiune firească a evenimentelor care au dus la nașterea lui Samuel. Adică infertilitatea inițială. Bineînțeles, dacă am vrea să căutăm explicații la toate acțiunile Celui Atotputernic. Dar nu suntem chemați la asta, ci să ne mulțumim să tragem concluzii. Ana s-a rugat, a plâns și… a cunoscut biruința. Care a fost încununată cu o cântare. De mulțumire. De proslăvire. O închinare sinceră și fierbinte.

 Dacă am privi cu recunoștință la binecuvântările cu care ne înconjoară Dumnezeu, viața noastră ar fi o cântare continuă, inspirată de cea a Anei. Iar dacă mai avem încă lacrimi, să nu uităm că în ele, lumina răspunsului divin dă naștere la curcubeie. Așadar, să cântăm!

Simion Felix Marțian

Siegen, 14 iulie, 2025

  Părăsise Ierusalimul în fruntea suitei sale, și carul îl legăna agale în arșița amiezii, coborând spre Gaza. Era om cu vază la curtea împărătesei Candace a etiopienilor, mai mare peste vistieriile acesteia. Ministru de finanțe, vasăzică. Cunoscându-L pe Dumnezeu prin diaspora evreiască, nu putea pierde prilejul de-a veni la Ierusalim să se închine la Templu.

  Dorind să se apropie mai mult de Dumnezeu, și-a propus s-o facă  citind scrierile sacre, spre o cunoaștere mai profundă. În vederea aceasta și-a cumpărat de la Ierusalim, printre altele, sulul cărții prorocului Isaia.

  S-a adâncit însetat în citirea cărții, ignorând total atât zgomotul copitelor cât și norul de praf care-l învăluia.Voia să-L vadă pe Dumnezeu în ceea ce citea, dar totul îi părea codificat. Oare se ascunde Dumnezeu? Oare Își ține tainele ferecate cu vreun cifru secret?

  Nu, etiopianule. Dumnezeu nu face rebus. Tot ceea ce e scris e menit să aducă lumină, nu să ne bage-n ceață. Dacă dorința ta de cunoaștere este sinceră, vei primi lumină, pentru că este scris: „Dacă-L vei căuta, se va lăsa găsit de tine…”(1 Cronici, 28:9)

  Dorința lui de cunoaștre i-a fost satisfăcută, un înger al lui Dumnezeu trimițându-l pe Filip să rezolve problema. Conta, oare, faptul că Filip nu era prin  apropiere? Nicidecum. A sosit în timp util, și l-a lămurit pe etiopian asupra confuziilor sale.

  Așa lucrează Dumnezeu. Totul devine atât de limpede dacă cerem lumină de la El. Dacă dorința este sinceră. Și a famenului etiopian a fost. Iar Dumnezeul pe care-L cunoscuse doar din zvonuri, a devenit, deodată, atât de real, încât nu mai era surprins de nimic. Nici măcar de faptul că lângă el avea loc o teleportare. Ceva inexplicabil.

 Da, Filip a fost răpit de Duhul Domnului după ce l-a botezat pe famen, iar acesta nici măcar nu era uimit. Ci, scrie Luca, „își vedea de drum, plin de bucurie”. (Fapte, 8:39)

  Este Cuvântul lui Dumnezeu un hățiș întunecos de mistere? Nicidecum, căci psalmistul scrie: „Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele și o lumină pe cărarea mea”. ( Psalmii, 119:105). Biblia nu este o culegere de șarade așteptând dezlegători cu interpretări fanteziste. Cum, de altfel, mai vedem prin jurul nostru.

   De cuvinte încrucișate se ocupă oamenii. Dumnezeu nu face rebus.

 

Simion Felix Marțian

Trăim construind, căci viața însăși este o zidire perpetuă. O facem sub diferite aspecte, dar aș vrea să mă opresc asupra construcției colective, a participării efective a comunității. Un exemplu, nu doar edificator ci de-a dreptul fascinant, este cel al personajului biblic Neemia, omul care a reconstruit zidurile Ierusalimului.

 Cetatea fusese dărâmată în anul 586 îH, în urma unui asediu de 18 luni al împăratului babilonian Nabucodonosor al II-lea. Căderii Ierusalimului i-a urmat binecunoscuta robie babiloniană a evreilor. Cucerirea Babilonului de către Cirus cel Mare (538 îH) a însemnat și eliberarea din robie a locuitorilor din Iuda. O mare parte s-au întors în țară, dar nimeni nu s-a gândit măcar să înceapă o lucrare de asemenea anvergură cum era restaurarea cetății.

 Citind cartea biblică Neemia, înțelegem că se poate construi eficient și durabil având doar UN LIDER și… UNITATE. Fără Dumnezeu? – s-ar putea pune întrebarea. Ei bine, Cel Atotputernic este, ca întotdeauna, pretutindeni și așteaptă să fie chemat. El lucrează dacă Îi punem la dispoziție elementele umane amintite.

 Aici intră în scenă Neemia. El a fost impresionat până la lacrimi de starea jalnică a Ierusalimului și a îndrăznit să-și asume responsabilitatea restaurării, începând cu rugăciuni. Chiar și apelul său la împăratul persan Artaxerxe, în slujba căruia era la Susa, a fost precedat de rugăciune. Și astfel Dumnezeu i-a deschis ușa și i-a netezit drumul, Neemia bucurându-se de tot sprijinul împăratului.

 A urmat drumul la Ierusalim și… mobilizarea: „Vedeți starea nenorocită în care suntem: Ierusalimul este dărâmat și porțile sunt arse de foc. Veniți să zidim iarăși zidul Ierusalimului și să nu mai fim de ocară!”  (cap 2, v 17). Poporul a răspuns: „Să ne sculăm și să zidim!” (v 18)  Și a urmat demonstrația de unitate desăvârșită.

 Așa cum era de așteptat, împotrivirea nu a întârziat. Sanbalat și cei din jurul lui au început cu descurajări, au continuat cu intimidări și au sfârșit cu amenințări. Poporul, însă, era unit atât la mistrie cât și la sabie, în fața amenințării. Fiecărei familii îi revenea o porțiune din zid, pe care și-o asuma lucrând și apărând-o. Fiecare! Și peste toate se auzea glasul liderului Neemia: „Dumnezeul nostru va lupta pentru noi!” (cap 4, v 20)

 Rezultatul unei astfel de lucrări în unitate deplină este uimitor: reconstrucția Ierusalimului în 52 de zile! Cu Dumnezeu, ce-i drept, dar El lucrează cu materialul solicitantului. În cazul acesta, unitatea. Poți fi liderul care cheamă Numele Domnului, mobilizând apoi poporul la mistrie. Sau poți să te rogi pentru lider, urmându-i apoi indicațiile. Dar, și într-un caz și în celălalt, „cu Dumnezeu vom face isprăvi mari” (Ps 60, v 12)

 Să ne vedem pe schele!

Simion Felix Marțian

Siegen, 1 iulie, 2025