Nu, nu este vorba despre un hit la modă sau vreo piesă care uită să mai coboare din topurile de specialitate. Nicidecum. Cântare Anei face parte dintre IMNELE nemuritoare ale omenirii, ca să folosesc pluralul cu rezonanță de bronz, izvodit de poetul Ioan Alexandru. Cântarea vibrantă a biruinței.

 Despre cântarea aceasta, dar și despre rugăciunile care au precedat-o, găsim relatări în cartea biblică Întâi Samuel, scrisă (parțial) de acest preot și profet, care a mai fost și ultimul, dar cel mai mare, judecător al lui Israel. Cu el s-a făcut tranziția la monarhie, lui revenindu-i sarcina de a-i unge pe primii doi regi ai Israelului.

 Cu o viață uimitoare de slujire neîntreruptă și încredințându-i-se mari lucrări, e lesne de înțeles că Dumnezeu avea planuri mari în privința lui încă înainte de a se naște. Și aici apare, în mod firesc, nedumerirea noastră: dacă Dumnezeu avea trasat drumul lui Samuel, de ce Ana, mama lui, era… stearpă? Cazuri similare întâlnim, înaintea Anei, la Sara, Rebeca și Rahela, iar după ea, La Elisabeta, mama lui Ioan Botezătorul.

 Dumnezeu ar fi putut să le facă pe toate aceste mame fertile de la bun început, dar a ales altă cale. Și cu fiecare astfel de miracol Își arată atotputernicia și ne atrage atenția asupra celui născut, pe care urma să-l folosească într-un mod deosebit.

 În cazul Anei, suferința infertilității era sporită și de rivalitatea Peninei, cu împunsăturile ei. Dar durerea ei nu a generat doar rugăciuni fierbinți și lacrimi, ci și un angajament solemn înaintea lui Dumnezeu: „Doamne al oștirilor, dacă vei binevoi să iei aminte la întristarea roabei Tale, dacă-Ți vei aminti de mine și n-o vei da uitării pe roaba Ta, dacă îi vei da roabei Tale un copil de parte bărbătească, îl voi închina Domnului pentru toate zilele vieții lui, iar briciul nu va trece peste capul lui.” (1Samuel, 1:11)

 Am putea spune că pentru această juruință a ales Dumnezeu o altă cale decât succesiune firească a evenimentelor care au dus la nașterea lui Samuel. Adică infertilitatea inițială. Bineînțeles, dacă am vrea să căutăm explicații la toate acțiunile Celui Atotputernic. Dar nu suntem chemați la asta, ci să ne mulțumim să tragem concluzii. Ana s-a rugat, a plâns și… a cunoscut biruința. Care a fost încununată cu o cântare. De mulțumire. De proslăvire. O închinare sinceră și fierbinte.

 Dacă am privi cu recunoștință la binecuvântările cu care ne înconjoară Dumnezeu, viața noastră ar fi o cântare continuă, inspirată de cea a Anei. Iar dacă mai avem încă lacrimi, să nu uităm că în ele, lumina răspunsului divin dă naștere la curcubeie. Așadar, să cântăm!

Simion Felix Marțian

Siegen, 14 iulie, 2025

  Părăsise Ierusalimul în fruntea suitei sale, și carul îl legăna agale în arșița amiezii, coborând spre Gaza. Era om cu vază la curtea împărătesei Candace a etiopienilor, mai mare peste vistieriile acesteia. Ministru de finanțe, vasăzică. Cunoscându-L pe Dumnezeu prin diaspora evreiască, nu putea pierde prilejul de-a veni la Ierusalim să se închine la Templu.

  Dorind să se apropie mai mult de Dumnezeu, și-a propus s-o facă  citind scrierile sacre, spre o cunoaștere mai profundă. În vederea aceasta și-a cumpărat de la Ierusalim, printre altele, sulul cărții prorocului Isaia.

  S-a adâncit însetat în citirea cărții, ignorând total atât zgomotul copitelor cât și norul de praf care-l învăluia.Voia să-L vadă pe Dumnezeu în ceea ce citea, dar totul îi părea codificat. Oare se ascunde Dumnezeu? Oare Își ține tainele ferecate cu vreun cifru secret?

  Nu, etiopianule. Dumnezeu nu face rebus. Tot ceea ce e scris e menit să aducă lumină, nu să ne bage-n ceață. Dacă dorința ta de cunoaștere este sinceră, vei primi lumină, pentru că este scris: „Dacă-L vei căuta, se va lăsa găsit de tine…”(1 Cronici, 28:9)

  Dorința lui de cunoaștre i-a fost satisfăcută, un înger al lui Dumnezeu trimițându-l pe Filip să rezolve problema. Conta, oare, faptul că Filip nu era prin  apropiere? Nicidecum. A sosit în timp util, și l-a lămurit pe etiopian asupra confuziilor sale.

  Așa lucrează Dumnezeu. Totul devine atât de limpede dacă cerem lumină de la El. Dacă dorința este sinceră. Și a famenului etiopian a fost. Iar Dumnezeul pe care-L cunoscuse doar din zvonuri, a devenit, deodată, atât de real, încât nu mai era surprins de nimic. Nici măcar de faptul că lângă el avea loc o teleportare. Ceva inexplicabil.

 Da, Filip a fost răpit de Duhul Domnului după ce l-a botezat pe famen, iar acesta nici măcar nu era uimit. Ci, scrie Luca, „își vedea de drum, plin de bucurie”. (Fapte, 8:39)

  Este Cuvântul lui Dumnezeu un hățiș întunecos de mistere? Nicidecum, căci psalmistul scrie: „Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele și o lumină pe cărarea mea”. ( Psalmii, 119:105). Biblia nu este o culegere de șarade așteptând dezlegători cu interpretări fanteziste. Cum, de altfel, mai vedem prin jurul nostru.

   De cuvinte încrucișate se ocupă oamenii. Dumnezeu nu face rebus.

 

Simion Felix Marțian

Trăim construind, căci viața însăși este o zidire perpetuă. O facem sub diferite aspecte, dar aș vrea să mă opresc asupra construcției colective, a participării efective a comunității. Un exemplu, nu doar edificator ci de-a dreptul fascinant, este cel al personajului biblic Neemia, omul care a reconstruit zidurile Ierusalimului.

 Cetatea fusese dărâmată în anul 586 îH, în urma unui asediu de 18 luni al împăratului babilonian Nabucodonosor al II-lea. Căderii Ierusalimului i-a urmat binecunoscuta robie babiloniană a evreilor. Cucerirea Babilonului de către Cirus cel Mare (538 îH) a însemnat și eliberarea din robie a locuitorilor din Iuda. O mare parte s-au întors în țară, dar nimeni nu s-a gândit măcar să înceapă o lucrare de asemenea anvergură cum era restaurarea cetății.

 Citind cartea biblică Neemia, înțelegem că se poate construi eficient și durabil având doar UN LIDER și… UNITATE. Fără Dumnezeu? – s-ar putea pune întrebarea. Ei bine, Cel Atotputernic este, ca întotdeauna, pretutindeni și așteaptă să fie chemat. El lucrează dacă Îi punem la dispoziție elementele umane amintite.

 Aici intră în scenă Neemia. El a fost impresionat până la lacrimi de starea jalnică a Ierusalimului și a îndrăznit să-și asume responsabilitatea restaurării, începând cu rugăciuni. Chiar și apelul său la împăratul persan Artaxerxe, în slujba căruia era la Susa, a fost precedat de rugăciune. Și astfel Dumnezeu i-a deschis ușa și i-a netezit drumul, Neemia bucurându-se de tot sprijinul împăratului.

 A urmat drumul la Ierusalim și… mobilizarea: „Vedeți starea nenorocită în care suntem: Ierusalimul este dărâmat și porțile sunt arse de foc. Veniți să zidim iarăși zidul Ierusalimului și să nu mai fim de ocară!”  (cap 2, v 17). Poporul a răspuns: „Să ne sculăm și să zidim!” (v 18)  Și a urmat demonstrația de unitate desăvârșită.

 Așa cum era de așteptat, împotrivirea nu a întârziat. Sanbalat și cei din jurul lui au început cu descurajări, au continuat cu intimidări și au sfârșit cu amenințări. Poporul, însă, era unit atât la mistrie cât și la sabie, în fața amenințării. Fiecărei familii îi revenea o porțiune din zid, pe care și-o asuma lucrând și apărând-o. Fiecare! Și peste toate se auzea glasul liderului Neemia: „Dumnezeul nostru va lupta pentru noi!” (cap 4, v 20)

 Rezultatul unei astfel de lucrări în unitate deplină este uimitor: reconstrucția Ierusalimului în 52 de zile! Cu Dumnezeu, ce-i drept, dar El lucrează cu materialul solicitantului. În cazul acesta, unitatea. Poți fi liderul care cheamă Numele Domnului, mobilizând apoi poporul la mistrie. Sau poți să te rogi pentru lider, urmându-i apoi indicațiile. Dar, și într-un caz și în celălalt, „cu Dumnezeu vom face isprăvi mari” (Ps 60, v 12)

 Să ne vedem pe schele!

Simion Felix Marțian

Siegen, 1 iulie, 2025

 E posibil să fi fost vorba de malarie, dar autorii celor trei cărți vorbesc doar de „friguri” (Matei, Marcu), sau „friguri mari” (Luca). Ceea ce știm este că femeia „zăcea în pat”. Era soacra lui Petru, ucenicul Domnului.

  Și pentru că Învățătorul, aflat în turneu evanghelistic galilean, trecea prin Capernaum, a intrat în casa acestuia. Isus S-a aplecat cu compasiune asupra nevoilor oamenilor în toată umblarea Sa. I-a mângâiat și i-a vindecat. Ar fi putut, oare, să treacă nepăsător pe lângă durerea acestei femei? Nicidecum. Mai ales că cei ce-L înconjurau mijloceau pentru ea.

 Ceea ce a urmat nu surprinde pe nimeni dintre cei care știu cine este Medicul la care au apelat. Pentru că Isus „a certat frigurile” și femeia s-a vindecat. Vindecarea a fost instantanee și deplină. Așadar, nimic surprinzător, știind natura divină a lui Isus și a puterii Sale.

  Este uimitoare, însă, reacția femeii vindecate. Pentru că dacă s-a sculat ÎNDATĂ, tot astfel „a început să-I slujească”(Matei, 8:15). Adică imediat, fără tărăgănări. A fost țintuită la pat de o boală, dar în momentul în care s-a văzut eliberată de această legătură a știut ce are de făcut. Și cum să-și arate recunoștința.

 Vindecările divine sunt frecvente și azi. La fel și eliberările de legături întunecate. Poate sunt urmate de rugăciuni de mulțumire, de cele mai multe ori amânate. Dar, privind la exemplul menționat, trebuie să înțelegem că reacția noastră trebuie să fie imediată. Și fermă.

 Și ar mai trebui să reținem că dacă Isus face schimbări în viața noastră, îmbunătățind-o, trebuie să I-o dedicăm. O viață de slujire înseamnă o viață de bucurii spirituale nemăsurate, dar și de răsplătiri veșnice.

 Poate că ar fi binevenite câteva clipe de meditație în care să ne amintim cum a „certat” Isus, bolile noastre, lipsurile, greutățile de tot felul. Cum ne-am bucurat în clipa eliberării. Și dacă n-am reacționat pe măsură, să reparăm ce e de reparat.

 Să-I dedicăm viața, slujindu-I!

 

Simion Felix Marțian

  În bezna celulei se auzea sunetul sinistru al lanţurilor, când deţinuţii îşi mai răvăşeau paiele, pentru un plus de confort al aşternutului. Mucegaiul înflorit pe zidurile de piatră îşi răspândea mirosul greu în beciul igrasios.

  De ,,confortul” acesta se bucurau Pavel şi Sila, înlănţuiţi, cu picioarele prinse-n butuci. Singura lor vină era că-I slujeau lui Cristos. Poate ni s-ar părea firesc să se răzvrătească: Doamne, asta ne este răsplata? Noi tocmai am poruncit duhurilor în Numele Tău, şi …iată-ne aici! Nu faci nimic în privinţa asta?

  Poate am crede îndreptăţită o astfel de atitudine. Dar Pavel nu vedea lucrurile astfel. Nici Sila. Ei şi-au înţeles chemarea şi ştiau că răsplata va veni la vremea ei. Una veşnică. De aceea au continuat să meargă în aceeaşi direcţie. Cea a slujirii. A închinării.

  ,,Pe la miezul nopţii”, ne relatează Luca, cel care făcea parte din grupul misionar al lui Pavel, cei doi ,,se rugau şi cântau cântări de laudă lui Dumnezeu”. (Fapte 16:25). Şi nu pentru a testa acustica sălii. Nici pentru a impresiona vreun juriu. Ci pentru că aşa simţeau. Şi, chiar dacă ne-ar surprinde, ,,cei închişi îi ascultau”. Nişte răufăcători înlănţuiţi? Da, pentru că aşa lucrează Duhul lui Dumnezeu.

  Nu ştim dacă au aplaudat ascultătorii, dar ştim că afăcut-o Dumnezeu. Şi a aplaudat vârtos, cu un cutremur care a zgâlţâit închisoarea din temelii, iar lanţurile prinse în zid au căzut. Liberi? Da, liberi, pentru că Dumnezeu mai avea o lucrare pentru ei. Cea a mântuirii temnicerului şi a familiei acestuia.

  Rămânând, însă, la atitudinea lui Pavel şi a lui Sila, avem o temă de meditaţie. De autoanaliză. O introspecţie în urma căreia să vedem în ce măsură suntem în stare să înlocuim tendinţa de a cârti, de a ne revolta în situaţii grele, cu pacea interioară. O pace în care îşi găseşte loc rugăciunea. Şi cântarea de laudă.

  Cântarea pe care o aplaudă Dumnezeu, premiind-o cu binecuvântări.

 

Simion Felix Marţian

O nuntă a fost dintotdeauna un prilej de bucurie. Mai întâi, ospățul în sine, cu mâncăruri care de care mai apetisante, apoi bucuria nuntașilor de a se întâlni, de a petrece timp împreună. Și am putea adăuga – de ce, nu? – posibilitatea etalării toaletelor, într-o simfonie a eleganței.

 Nu tot așa stau lucrurile în pilda Mântuitorului, reprodusă de evanghelistul Matei în capitolul 22 al cărții sale: „Pilda nunții fiului de împărat”. Și asta pentru că pilda, având semnificații profund spirituale, se referă, cum Însuși Isus spunea, la Împărăția cerurilor. Adică la mântuire.

 Ce face această nuntă… altfel? În primul rând, invitații nu pare să se fi bucurat, pentru că „n-au vrut să vină” (vers. 3) atunci când au fost chemați de robii împăratului. A urmat o a doua chemare, în care li s-au dat și detalii asupra pregătirii ospățului, răspunsul fiind… un refuz, pentru că s-au dus „unul la holda lui și altul la negustoria lui” (vers. 5).

 Dramatismul devine cutremurător când unii dintre cei chemați la nuntă pun mâna pe robii trimiși să-i cheme și… îi omoară, faptă pedepsită de împărat. Este momentul în care Împăratul renunță la prima listă de invitați, adică Israel, poporul ales, și își îndreaptă atenția spre neamuri: „Duceți-vă dar la răspântiile drumurilor și chemați la nuntă pe toți aceia pe care-i veți găsi.” (vers 9)

 Astfel, sala de nuntă s-a umplut, chiar dacă exista o condiție: ținuta unică obligatorie. Adică toți să fie îmbrăcați la fel, pentru că li se oferea o haină pe care să o poarte, certificând calitatea de nuntaș. O condiție ușor de îndeplinit.

 Dar… surpriză! Când împăratul a venit să-și salute oaspeții, unul era îmbrăcat altfel. Adică îi lipsea haina de nuntă. Încerca să eludeze regulamentul prin dribling. Fără succes, însă. Pentru că împăratul a zis: „Legați-i mâinile și picioarele și luați-l și aruncați-l în întunericul de afară; acolo vor fi plânsul și scrâșnirea dinților.” (vers. 13) Tragic!

 Pentru că suntem invitați la nuntă, trebuie să știm că haina cerută este cea amintită de apostolul Pavel: „neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credința în Isus Hristos, pentru toți și peste toți cei ce cred în El” (Romani, 3:22)

Este haina harului care ni se oferă, iar cei care încearcă să dribleze, refuzând-o, sunt cei care se prezintă în haine personale: integritate, fapte bune, religiozitate. Total greșit! Accederea la „ospățul nunții Mielului” (Apocalipsa, 19:9) se face doar în haina de nuntă a neprihănirii primite prin credință.

 De ce am recurge la ținute improvizate, când știm care este rezultatul? Neprihănirea cusută la altă croitorie decât cea a lui Hristos nu corespunde. Și, oricum, e un dar. Așadar, îmbrăcați în NEPRIHĂNIREA LUI HRISTOS, să ne vedem la nuntă!

Simion Felix Marțian

  Faptul că sărbătorirea evenimentelor biblice mai stârnește interes în lumea „creștină” doar în măsura în care se leagă de vreo minivacanță, nu e un secret pentru nimeni. Mai există, însă, și acei creștini care sărbătoresc cu Biblia în mână, cercetând relatările privitoare la eveniment și lăsându-se pătrunși de însemnătatea lui. Și unul dintre aceste evenimente, devenit sărbătoare, este Înălțara Domnului.

  Relatările din Evanghelii (Marcu, Luca) sunt succinte, dar în Faptele apostolilor , Luca se arată mai generos în a oferi detalii. Este, de fapt, textul la care se face referire atunci când se vorbește despre eveniment.

 Cum primim mesajul celor scrise? Cel mai adesea, datorită unei păguboase rutine, cu detașare. Și asta pentru că privim ca la un eveniment istoric foarte îndepărtat în timp. Și nu cugetăm îndeajuns la implicațiile lui.

  Dar, totuși, pasajul din Fapte, cap. 1 nu este doar despre trecut, căci în versetul 11 este scris: „Acest Isus care S-a înălțat la cer din mijlocul vostru va veni în același fel cum L-ați văzut mergând la cer.” Mesjul devine astfel mai emoționant, dar folosind aceeași raportare ca la trecut, plasăm împlinirea celor scrise într-un viitor foarte îndepărtat. Tot din rutină.

  Haideți să ne scuturăm de inerție și să acordăm mai multă atenție mesajului, focalizându-ne pe perspectiva biblică. Și, privind scena din Muntele Măslinilor, atenți la cuvintele privitoare la revenirea lui Isus, să mergem la profeția lui Zaharia: „Picioarele Lui vor sta în ziua aceea pe Muntele Măslinilor, care este în fața Ierusalimului, spre răsărit.” (14:4)

  Și ca să trăim cu adevărat emoția transmisă, e de ajuns să privim în jur la semnele care ne spun că „Fiul omului este aproapee, este chiar la uși.”(Matei, 24:33) Astfel Muntele Măslinilor nu mai este o destinație de vacanță, chiar râvnită fiind, ci scena unor evenimente cosmice care vor avea loc… în curând.

  Plasați fiind între cele două evenimente legate de Muntele Măslinilor, unul aparținând trecutului și celălalt viitorului, și înțelegînd că cel din viitor este mai aproape de cât cred unii, amăgindu-se, să spunem cu toți cei ce-L iubesc pe Domnul: „Vino, Doamne Isuse!” (Apocalipsa, 22:20)

 

Simion Felix Marțian

  Istoria lui Iosif, fiul lui Iacov, este de-a dreptul fascinantă. Fiu născut la bătrânețe, se bucura de atenția deosebită a tatălui său, care îl iubea „mai mult decât pe toți ceilalți.” (Geneza, 37: 3) Și, peste asta, Dumnezeu Însuși îl tratează deosebit, vorbindu-i prin vise.

  În visele lui se vedea într-o postură privilegiată, în timp ce familia sa îi făcea plecăciuni. Este puțin probabil ca visele să-i fi gâdilat orgoliul, pentru că era tânăr și naiv. Atât de naiv încât nu și-a dat seama că, povestind visele, ațâță mânia fraților săi. Care se aprinsese în urma tratamentului special de care se bucura.

 Așa începe drumul greu, zbuciumat al unui om care ducea cu el… vise. A căror împlinire nu se întrezărea la orizontul întunecat care voia parcă să-l strivească. Să-i înăbușe speranțele.

  A fost mai întâi complotul fraților săi, care voiau să-l omoare. Salvat de la moarte la intervenția fratelui său Ruben, a fost aruncat într-o groapă. Departe de lumină, de oameni, de… vise. Dar pentru că a trecut pe acolo o caravană de negustori, au hotărât să-l vândă acestora. Și au făcut-o.

  Să recapitulăm? Iată: Omul cu vise de la Dumnezeu este mai întâi ținta unui complot sângeros, apoi dezbrăcat și aruncat într-o groapă, pentru ca după aceea să fie vândut ca sclav. De către frații săi! Și lucrurile nu se opresc aici. Negustorii, ajunși în Egipt, își scot investiția, cu benificiile aferente, vânzându-l la rândul lor lui Potifar, dregător la curtea lui faraon.

  Din casa acestuia ajunge în închisoare. Nevinovat. Și anii trec, fără a se vedea vreo legătură între visele lui și viața de … coșmar. Dar a venit și momentul eliberării. Și al ascensiunii sale. Căci ce altceva ar puteau să însemne cuvintele lui faraon : „Uite, îți dau stăpânire peste toată țara Egiptului.”(Gen. 41: 41)

 Au venit anii de belșug, urmați de anii de foamete, și înfloritorul comerț cu grâne. Așa au ajuns frații lui Iosif în Egipt și „s-au aruncat cu fața la pământ înaintea lui.”(Geneza, 39:26) A fost împlinirea a ceea ce Dumnezeu îi arătase. Nu a fost planul lui Iosif și nici dorința lui. A fost planul lui Dumnezeu. Iar ceea ce hotărăște Dumnezeu își urmează drumul neabătut, spre împlinire. Chiar dacă uneori ni se pare că viața nu mai are loc de vise.

  Promisiunile divine sunt neclintite. Și una dintre ele este: „Iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacului.“ (Matei, 28:19) Să purtăm în noi lumina promisiunilor, căci de împlinirea lor se va îngriji El. Dovedind, însă, credincioșia lui Iosif.

 

Simion Felix Marțian

 

 Pavel și Barnaba predicau Evanghelia în Listra, după ce furtuna împotrivirii i-a alungat din Iconia. În mulțimea ascultătorilor se afla și „un om neputincios de picioare, olog din naștere, care nu umblase niciodată”. (Fapte, 14:8)

 În timp ce vorbea, Pavel s-a uitat țintă la el, și pentru că a văzut că are credință să fie vindecat, i-a zis: „Scoală-te drept în picioare!” Rezultatul? ”Și el s-a sculat dintr-o săritură și a început să umble.” (Fapte, 14:10)

  Supranaturalul acestui fapt era evident, așa că oamenii l-au pus pe seama zeilor lor. Dar cum în credința lor zeii nu lucrau prin oameni, în urma unui raționament simplu, au concluzionat: „Zeii s-au coborât la noi în chip omenesc.” (vers 11)

  Și astfel oamenii i-au identificat pe cei doi apostoli ca fiind zeii Jupiter și Mercur, iar preotul lui Jupiter a adus tauri și cununi, pe care voia să le aducă jertfă împreună cu mulțimea adunată acolo.

  Situația ar putea părea amuzantă, dar apostolii, sesizând pericolul, și-au rupt hainele și au strigat cu disperare: „Și noi suntem oameni de aceeași fire cu voi.”. Și au continuat să vestească Evanghelia mântuirii.

  Cu siguranță nu vom trece printr-o situație identică, fiind azi confundați cu zeii. Dar pericolul există în situații asemănătoare. Poate că faci lucrări deosebite, folosindu-te de daruri speciale cu care te-a înzestrat Dumnezeu. Ei bine, într-o astfel de situație oamenii nu vor fi tentați să aducă jertfe, ca cei din Listra, dar să te înconjoare cu onoruri, DA.

  Oamenii mai au încă obiceiul să înălțe piedestaluri pentru semenii lor cu daruri speciale. Iar cei care cad în plasa asta sunt în pericol. Atunci când te orbește strălucirea laurilor și te umfi de propria-ți valoare, urci pe piedestalul ridicat de oameni, folosind scara zeilor. Iar acest piedestal devine propriul tău eșafod.

  Pentru că e scris: „Mândria merge înaintea pieirii și trufia merge înaintea căderii.” (Prov. 16:18) Suntem chemați să slujim cu ceea ce ne încredințează Dumnezeu, dar cu smerenie, pentru ca în toate să se vadă El.  Altfel, vom sfârși decapitați de propria mândrie.

Simion Felix Marțian

 Erau doi frați în ograda părintească, mândria și speranța tatălui. Doar că pe cel mic, mai răzvrătit din fire, îl bântuia emanciparea și îl chema orizontul. Acela tentant, cu „prieteni”, păcănele și etnobotanice. Și-a alimentat această dorință cu iluzia că aceea este adevărata viață și, cerându-și partea de moștenire, a plecat.(Ev Luca, 15)

 Înarmat cu bani și speranțe deșarte, s-a aruncat în vâltoarea lumii. Sfârșitul unor astfel de „aventuri”, atât de previzibil, el nu-l întrevedea. L-a trăit însă dureros când a rămas fără bani și, evident, fără… prieteni. A fost o alunecare rapidă, dar nu „și-a venit în fire” (vers 17), decât în fundul gropii. Al umilinței și dezonoarei. El, fiul bogat, a ajuns să invidieze porcii pe care-i păzea, pentru că mâncau pe săturate.

  Atunci a înțeles că salvarea este la tatăl său. Singura cale. Chiar dacă îl întristase cu atitudinea lui sfidătoare. Este cazul fericit al celor care găsesc drumul de întoarcere, cu smerenie și căință.

 Primirea a fost peste… tot ce și-ar fi imaginat. Tatăl s-a bucurat, l-a iertat cu dragoste și a dat un ospăț. Voia să-i aibă pe toți alături la bucuria „învierii” fiului din moartea spirituală. Și curtea răsuna de cântece, de manifestarea bucuriei generalizate.

  Aici intră în scenă fiul cel mare. Cel ascultător, care se întorcea de la câmp. Surprins de ceea ce se întâmpla, a cerut informații și a fost adânc tulburat de motivul veseliei. A refuzat să intre în casă, tatăl său fiind nevoit să iasă afară pentru a avea o discuție. Aprinsă, cum era de așteptat.

  Cuuum? Fiul tău risipitor? Cel care și-a trăit viața în destrăbălare? Așa îl primești tu? Și era convins că are dreptate. Că cel care merita toată atenția era el. Pentru că a respectat toate regulile. A fost în barem și în litera legii. Ce contau legăturile sentimentale? El își însușise fiecare paragraf din regulament.

 Această parte a pildei spusă de Isus este mai tristă chiar decât plecarea mezinului de acasă. Și este dureros că întâlnim și azi astfel de manifestări. Ce l-a costat pe fratele nemulțumit această sărbătoare a bucuriei? Nimic. Dar se considera nedreptățit. Este lipsa de înțelegere a mântuirii prin HAR.

 Legalismul exacerbat sufocă spiritualitatea și bucuria sinceră a mântuirii. Trebuie să respectăm niște reguli, e adevărat, dar nu împlinirea lor ne îndreptățește înaintea lui Dumnezeu, ci harul mântuitor. Harul care este acordat prin iertare și fratelui tău care a avut notă mai mică la respectarea regulamentului. Sau chiar a fost corigent.

 Când fiii risipitori se întorc, Tatăl se bucură. Cei rămași acasă se bucură împreună cu El, pentru că Îl iubesc. Și cei ce-L iubesc pe Tatăl își iubesc și frații. O ecuație extrem de simplă.

 Și totuși legalismul face ravagii. Iubiți, căci Dumnezeu ne iubește!

Simion Felix Marțian