Își scutură iarna cojocul mițos Pe-ntinderea dalbă cât zarea se-ntinde, În fulgi tot văzduhul se-așterne pe jos, Lăsând doar cărări ce se scriu cu colinde.
O veste ne vine prin înger din cer, Că Domnul o mână de pace întinde Prin Pruncul născut într-o iesle, în ger, Și vestea aceasta vibrează-n colinde.
„Un Fiu ni s-a dat”, El e darul divin, Balsam oferit unei lumi suferinde, Ofrandă Îi dăm al iubirii preaplin, Punând gratitudinea noastră-n colinde.
Să fie deci pace pe-ntregul pământ, Căci dragostea sfântă pe toți ne cuprinde, Și vestea-mpăcării prin Pruncul cel sfânt S-o ducem la toți fredonată-n colinde.
Serbăm luminați și o facem... mereu, Căci era iertării de ceruri se prinde, Cu noi e acum și în veac Dumnezeu, S-o spunem cu toată tăria-n colinde.
Sculați, oameni buni, că-n ferestre acum Lumina iubirii de cer se aprinde, Făclie de viață alături pe drum, O torță divină purtată-n colinde.
Cu hohot de-aramă încinsă-n coroane, Întâmpină arborii toamnei târziul, Și râde frunzetul, făcând lampioane, Dar vine un șuier ce-anunță pustiul.
Un vânt ce-mpletește tăria cu graba, Scăpând telegarii furtunii din hamuri, Se luptă să-i scuture toamnei podoaba Smulgând cu cruzime frunzișul din ramuri.
Și frunzele tremură, luptă cu vântul Ce-ngână ciudate acorduri funebre, Se-agață de crengi, dar le cheamă pământul Să stingă dogoarea tomnaticei febre.
În fața-ncleștării cu aprige scene Și lacrimi din norii dramaticei toamne, Nu poți să nu-ntrebi cu mirarea în gene: Acesta-i finalul scenariului, Doamne?
Și Cerul răspunde scriind cu lumină: Urmează antractul, cu fulgii aproape, Apoi, frunza smulsă din nou o să vină În muguri cu verde de viață pe pleoape.
La moara lui Felix 