A mai trecut un anotimp prin noi,
Cutreierând prin nevăzute breşe,
Şi dacă ieri ne-mbujorau cireşe,
Ne şiroiesc acum în suflet ploi.
Ne-au triluit amiezi cu ciocârlii
Pe săgetări de rândunici măiestre,
Şi-acum ne dor albastrele ferestre
Prin care fug cocorii cenuşii.
Şi calendarul fâlfâie zbârlit
În aşteptarea argintatei brume,
Şi-n întomnarea coborând pe lume
Mă simt aşa, deodată, stingherit.
Mă scutur însă de acest tablou
Ce mă îndeamnă la melancolie,
Şi-mi zic, vibrând, că toamna-i bogăţie,
Cu-nţelepciune bonus, sau... cadou.
Şi,-nseninat în universul meu,
Îngenunchez pe frunze, strigând: Doamne,
Dă-mi bucuria iminentei toamne
Ca dar divin, căci Tu eşti Dumnezeu!
Simion Felix Marţian
Nu vă îngrijoraţi dar, zicând: „Ce vom mânca?” Sau: „Ce vom bea?” Sau: „Cu ce ne vom îmbrăca?”… Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele. (Matei 6:31-32)
Când inima ţi-e cer senin şi zbor
Şi pacea te cuprinde ca o mare,
Vezi orizontul tresărind uşor,
Apoi un nor venind şi înc-un nor
Şi-ncep să picure îngrijorare.
N-a mai rămas nici urmă de senin
Iar cerul inimii e ca de smoală
Şi plouă ne-ncetat, plouă hain
În sufletul de-amărăciune plin,
Cuprins de umezeală ca de-o boală.
S-a tulburat şi pacea care-a fost
Şi fulgeră cu semne de-ntrebare:
Ce-o să mănânc? Cum să-mi găsesc un rost?
Ce-o să îmbrac? De unde adăpost?
Şi tună lung, cu un ecou ce doare.
Dar soarele din nou va străluci
După furtuni, înveselind pământul;
Aşa a fost mereu şi-aşa va fi,
Deci şi tu poţi furtuna birui
Dacă priveşti încrezător Cuvântul.
Să nu vă-ngrijoraţi, aşa e scris,
Căci Cel ce păsărilor dă mâncare
Şi-mbracă florile în strai de vis,
Este cu noi, aşa cum ne-a promis,
Şi ştie ce dorim şi ce ne doare.
Să căutăm Împărăţia Sa
Şi să tânjim după neprihănire,
Iar ce vom îmbrăca, ce vom mânca,
Nu noi, ci Domnul le va rezolva
Prin binecuvântata Lui voire.
Crezând aşa, noi curcubeie cresc
În inimi, cu invazia luminii
Din care mulţumiri se împletesc,
Căci înaintea Tatălui ceresc
Suntem mai preţioşi decât… toţi crinii.
Simion Felix Marțian
Din volumul „Triumful vieții”, Metanoia-Oradea, 2013
„Voi sunteţi sarea pământului. Dacă sarea îşi pierde gustul,(...) nu mai este bună la nimic...” (Matei 5:13)
Când, Doamne, m-ai scos din salină,
Un drob colţuros,rece, frust,
Mi-ai pus în cristale lumină
Şi-apoi ,cu puterea-Ţi divină,
Mi-ai spus răspicat: Să dai gust!
Printre roci cea mai fără valoare,
(Cum stă lângă brad un arbust),
Vedeam că sunt slab, nu sunt tare,
Dar Tu-ai pus în mine valoare
Şi am ce n-au ele: am gust!
Urmându-Ţi, Stăpâne, porunca
Merg astăzi pe drumul îngust
Căci asta mi-e slujba, mi-e munca,
Să dau din mine ce-i bun ca
În juru-mi să simtă: am gust!
O lume de-arome avidă
Mă crede probabil vetust
Văzându-mi privirea candidă,
Dar ea este cea insipidă
Şi eu pot să-i dau ce am: gust!
Sunt drobul cu sarcini precise,
Crescând în lucrare robust
Aşa cum de Tine decis e,
Şi-atent la ceea ce scris e:
Să nu pierd, să nu pierd din gust!
Simion Felix Marțian
Cu primele file săpate în piatră Când slava divină drapat-a Sinaiul, E Biblia astăzi şi foc, dar şi vatră, Şi-n ea îşi deschide ferestrele Raiul.
O Carte divină ce nu-i numai carte, Că-n ea clocoteşte iubirea şi viaţa, Iar moartea, în ea, se transformă-n nemoarte, Scriind veşniciei, prin jertfă, prefaţa.
Prin curgerea ei Dumnezeu ne vorbeşte Şi slova-i se-aprinde cu forţă divină, O candelă-n beznă prin ea străluceşte Iar ceaţa dispare, se face lumină!
Trasăm drumuri noi, le pavăm cu volume Ce duc tot mai sus cunoştinţa, spre creste, Dar Biblia-i cartea ce schimbă o lume Prin Cel ce a scris-o, prin Cel care ESTE!
Pe filele ei Adevărul tronează Şi Calea spre veşnica slavă ne-arată, Chiar dacă adesea pe mulţi… deranjează, Şi-adesea-i ascunsă, sau poate uitată.
Cinstind astăzi Cartea, cinstim Autorul Şi sufletul soarbe cu sete sfinţire Din slove de spirit, gustând astfel zborul Cu aripi de pace, de crez, de iubire.
Cu primele file în piatră săpate Şi jertfa Golgotei în ea, mărturie, E Cartea divină, e Cartea ce poate Un drum să ne-arate spre Cer, spre vecie!
Se coboară psalmii pe cărări celeste
Ca-ntr-o împletire tainică de punţi,
Când privirea-ntreabă vinetele creste:
Oare, ajutorul vine de la munţi?
Dar pe mâna dreaptă se aşaz-o umbră
Şi din încordare- iată!- mă destind,
Când cu fâlfâire sură starea sumbră
Pleacă de la mine, eu înmugurind.
Şi mi-e ferm piciorul pe poteci abrupte,
Căci Acel ce este din vecie Domn
Fi-va lângă mine, ne-ncetând să lupte,
Pavăză fiindu-mi veşnicu-I nesomn.
Temerile toate, ca nişte hăţişuri,
Cad când stau la umbra Celui Preaînalt
Şi se duc la vale peste grohotişuri,
Eu primind tăria stâncii de bazalt.
Tu eşti din vecie dragoste, Părinte,
Şi-am văzut ce-nseamnă lângă Tine-a sta,
De aceea, Doamne, te rugăm fierbinte:
Peste toţi şi toate lasă umbra Ta!
Simion Felix Marţian
Pe ulițele vremii bate vântul
Și-n curțile-i închise latră câini;
Și-a pus zăbrele și zăvor pământul
De care-atârnă noduroase mâini.
Duhnește rău a moarte pregătită
La foc intens, cu ideologii.
Cine să vadă lacrima strivită
În pleoapa inocentei nostalgii?
Lumina-i grea de arcuri încordate
Și-orice cuvânt înțeapă dureros,
Când zâmbetele sunt încătușate
Iar un salut e scrâșnet veninos.
Având restricții și la simțăminte,
Clamăm lozinci cu softul programat.
Mi-e dor de-un „Bună ziua!” spus fierbinte
Sau – de ce nu? – „Christos a înviat!”
Mi-e dor de oameni plini de bunătate
Cu zâmbetul senin „la purtător”,
Mi-e dor de ștrengării nevinovate,
De cântecul din inimă mi-e dor.
Mi-e dor de-o lume... altfel, cu iubire,
În care se trăiește luminos.
Hei, oameni buni, vă dau acum de știre:
Găsim acestea toate la Christos!
Simion Felix Marțian
Siegen, 24 iulie, 2023
„Dar ce am împotriva ta este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi.”(Apoc. 2:4)
Îţi aminteşti? Credeai că e un vis
Când ai simţit imensa bucurie,
Cum nu credeai că ar putea să fie,
Venind într-un şuvoi de nedescris.
A fost momentul când M-ai întâlnit
Şi când, crezând, ai dezlegat misterul
Cum omul poate să atingă cerul
Cu primul pas făcut spre infinit.
Mergeai parcă plutind. Sau chiar pluteai?
Şi-n jurul tău era atâta soare
Când tu vorbeai de Mine cu ardoare
La toţi acei ce-n cale-i întâlneai.
În zorii zilei sau în nopţi târzii,
Mereu arzând, cu dragostea-n privire,
Priveai spre Mine şi-L vedeai pe Mire
Păşind spre tine dinspre veşnicii.
Scrisoarea Mea, Carte de căpătâi,
Umplutu-ţi-a deplin şi timp şi gânduri
Şi Mă urmai cu sete printre rânduri,
Cu focul viu al dragostei dintâi.
Din părtăşie-ai făcut mod de trai
Şi Îmi vorbeai mereu prin rugăciune;
Ce timp de har şi ce comuniune,
Şi-n odăiţa ta, ce colţ de rai!
Ce clipe minunate-am petrecut!
De ce-ai lăsat să ţi se stingă focul
Şi-n inimă să nu-şi găsească locul
Iubirea minunată din trecut?
Întoarce-te la dragostea dintâi
Căci Eu, iubindu-te, te-aştept ca Mire;
Hai, regăseşte iar acea iubire
Şi-n focul ei de-a pururi să rămâi!
Simion Felix Marțian
Din volumul „Cărări de lumină”, Ed. Metanoia, Oradea - 2018
Eu n-am urcat pe Moria, Divine,
Şi n-am icnit urmând cărări de foc
Să pun pe-un taler dragostea de Tine,
Pe celălalt de toate la un loc.
Nu, n-am urcat cu plumbul în picioare,
Cu lacrimi înghiţite, ghimpi în gât,
Să pun pe-altar o dragoste-arzătoare
Şi-al meu răspuns solemn: Numaidecât!
Privesc din nou la drama consumată,
Cu-al ei scenariu viu, tulburător,
Iar ţipătul: „ Unde e mielul, tată?”
Îmi intră-n inimă, sfâşietor.
Eu nu întreb: „Ce ai simţit, Avrame?”
Căci ştiu, ca tată, bine ce-a simţit,
Dar el ştia că-n focul unei drame
Tu vei purta de grijă negreşit!
Pornesc şi eu spre testul de jertfire,
Ducând spre-altar cu mine vreun Isac,
Dar vreau să cred mai mult, Iehova Ire,
Că Tu vei fi cu mine, azi... şi-n veac!
Simion Felix Maţian
E pământul brăzdat de izvoare de-argint
Care curg șerpuind, susurând tremurat,
Dar cu susurul blând prea adesea ne mint
Și pe undele lor poartă-al morții stigmat.
Bramburim însetați și cădem osteniți,
Dar sorbitul dorit e pericol mortal
Și confuzi ne târâm cu genunchii zdreliți,
Căutând un izvor cu fluidul vital.
Doamne, Tu ne-ai lăsat apă vie din cer,
Dar umblăm cu busole lovite de-amoc
Și izvoarele bune din jur parcă pier,
În pojarul iscat curgând râuri de foc.
Într-un puț din Cuvânt ne putem răcori
Unde stăruie-adânci limpeziri de cleștar,
Dar suntem prea năuci și-am putea iar greși,
De aceea ne dă, Doamne, Tu... fântânari!
Nu titani, nici eroi ce au nimbul aprins,
Ci doar oameni ca noi ce, de Tine-nvățați,
Simt iubirea curgând și, săpând în adins,
Pot în Numele Tău adăpa însetați.
E pământul brăzdat de torente ce curg
Dar nu știm uneori ce ne e de folos,
De aceea ne lasă-n al lumii amurg
Fântânari să foreze în Stânca... Hristos!
Simion Felix Marțian
Siegen, 15 mai 2023
De-atâta mai și-atâta curcubeu,
Vibrând pe portativul de culoare
Cu vii corole îmbibate-n soare,
Se face coșul frumuseții greu.
Pământul pare un covor imens
Țesut cu măiestrie de prigorii,
Când roua-și prinde în mărgele zorii,
Și florile par să dea vieții sens.
În tremur de petale policrom,
Ce definește însăși gingășia,
Adie fluturii și poezia
Purtând al primăverilor simptom.
De înflorire sunt pătruns și eu
Și-mi înflorește-n suflet închinarea
Când, Doamne, Îți privesc uimit lucrarea
Și-apoi exclam: Ce mare-i Dumnezeu!
E minunat, dar totuși... prea puțin,
Căci pe cortină desenăm morminte;
Dar dă-ne, Doamne, idealuri sfinte,
Ca-n veșnicia Ta să înflorim!
Simion Felix Marțian
Siegen, 8 mai 2023
La moara lui Felix 