„Bunătatea și credincioșia se întâlnesc, dreptatea și pacea se sărută.”(Ps. 85: 10)

O lume de pâcle înghite avid
Făclii ce-și ițesc îndrăzneala din bezne,
Prin jocul murdar al lovirii la glezne
Și-al dramei amare cu pusul la zid.

Se caută neguri și storuri se țes
Când globul de raze în fașă scâncește,
Și moartea luminii-n unghere pândește,
Marcând la bilanț al dreptății deces.

Justiția are, cum știm, ochii-nchiși,
Dar ține balanța dreptății-n lumină
Și totuși, mințiți, o vedem cum se-nclină
Strivind adevărul cu-arginții proscriși.

Sub talerul greu ce, purtând pungășii,
Seduce justețea cu mreje obscure,
Minciuna-și întinde capcanele sure
Și-n vatra-i de-otravă se nasc tragedii.

Ne dor nedreptăți când în tristul declin
Simțim că și cerul deasupra se-nchide,
Și-n urletul greu din strivite obide
Lansăm rugăciunea spre Tatăl divin:

Părinte ceresc din vecii, sfânt și drept,
Dă celor ce-mpart cu măsură dreptate
Lumină din cer, din izvoare bogate,
Iar dorul dreptății să-i ardă în piept.

Și astfel dreptatea să fie mereu
Prezență reală și vie-n instanță,
Iar cei ce fac uz de această balanță
Să știe că-i vede Cel drept: Dumnezeu!

Simion Flix Marțian
Vulcan, 20 ianuarie 2017

 

„Şi, din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor
mai mulţi se va răci.” (Matei 24:12)

Se face frig în tabla de materii
Din noul lexicon de sentimente,
Când gheaţa căutărilor frecvente
Îşi stinge transparenţa în mizerii.

Se defineşte viaţa prin palavre,
Fiind în tomul gros şi fond şi formă,
Şi faţa-i se dezvăluie diformă
Când nobile simţiri devin cadavre.

La fila dragostei nu-i semn de carte?
A devenit pentru prezent vetustă?
Hei, inimă, sub solzii noi, sub crustă
Nu vrei să ai, iar, de căldură parte?

Voi, fraţii mei întru umanitate,
Clepsidre vii eternizând nisipul,
Nu ştiţi că-n viaţa noastră Şi-a pus chipul
Acel ce-i dragoste şi bunătate?

Păstraţi, dar, focul dragostei divine,
Înflăcărând scânteia care arde
Cu alte mii, sau poate miliarde,
Din el, din ea, din mine şi din tine.

Se-ntinde umbra grea de neiubire
Dar noaptea ei nu poate-avea izbândă,
Căci din scântei, o flacără plăpândă
Poate ţâşni din nou cu strălucire.

Tânjesc de dor de dragoste, astenic,
De o iubire-nfăşurând Pământul,
În ea găsindu-şi oamenii veşmântul;
Mi-e dor de om ca de-un Adam edenic!

Simion Felix Marțian

 

(Remember ’89)

Noi colindam pe-atunci mai mult șoptit,
Mușcând zăbala propagandei roșii,
Și-n noi se răzvrăteau în duh strămoșii
Când Nașterea se zugrăvea ca mit.

S-au răsculat colindele din noi
Scuipînd călușul ce dicta tăcere,
Să dea Crăciunului o înviere
Și României noastre straie noi.

Și-ntr-un decembrie țipând prin corbi,
Istoria recalibra balanțe
Prin cei ce, inspirând și ger și gloanțe,
Puneau lumină vie-n ochii orbi.

În sângele curgând pe caldarâm
Reînviau speranțe suferinde,
Și-n tragicul Crăciun fără colinde
Eroi se-ncolonau spre alt tărâm.

Mă doare și acum, ca un îngheț
Al inimii ce strigă plâns: Preasfinte,
De ce-ai îngăduit ca prin morminte
Să ne plătim al libertății preț?

Nu-i purpuriu omătul, e curat,
Dar azi, când colindăm în libertate,
Să nu uităm de cei plecați în moarte,
De ei și-acel Crăciun însângerat.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 22 decembrie 2017

 

„Să picure cerurile de sus şi să plouă norii neprihănirea! Să se deschidă pământul, să dea din el mântuirea, şi să iasă totodată din el izbăvirea! Eu, Domnul, fac aceste lucruri.” (Isaia 45:8)

Plouă cu sete, plouă obsesiv,
O curgere de cenuşiu şi rece
Care din streşini muşcă agresiv,
Şi tot decorul gri şi sugestiv
Pare-n durerea ploii să se-nece.

Din umezeala fiecărui strop
Pământul până-n miezul lui se-nmoaie
Înfăşurat în ploaie ca-ntr-un snop,
Şi-nconjurat de-acest imens potop
Simt că mă prinde-aşa un dor de…ploaie.

Sătul de gri, de rece şi de ud,
De îmbibarea lumii-n răutate,
Din doruri care-n mine se exclud
Îl strâng la piept pe-acesta, încă crud,
Un dor de ploaie şiroind… dreptate.

Şi îmi anin, crezând, dorul de nori,
De norii picurând neprihănire
În stropi de pace, armonii, culori,
Un şiroit din zori şi până-n zori
Născând o tihnă dincolo de fire.

Mi-e dor să văd cum brazde se deschid
Sub stropii grei de binecuvântare,
Şi din pământul până ieri arid
Cum se înalţă către cer, candid,
A mântuirii mult dorită floare.

Acesta-i dorul meu, un dor intens
De ploaia sfântă-a curgerilor line,
Şi cum Cuvântul sfânt îi dă un sens
Pun dorul meu alături de-un nor dens
Şi le încredinţez în mâini divine.

Simion Felix Marțian

Nu-i veacul acesta un timp de lumină,
Chiar dacă țâșnesc irizări de neon
Din nimbul de care cu fală se-anină,
Iar laserul- rege se urcă pe tron.

Cunoașterea crește, prin rupte perdele
Vedem mai departe, privind îndrăzneț,
Pășim demolând ruginite zăbrele
Și credem că veacul acesta-i măreț.

Dar nu-i decât zbaterea noastră prin care
Confortului dăm din trăire tribut,
Și spiritul uită, da, uită să zboare
Căci aripa frântă lipită-i de lut.

Cum poate fi veacul acesta lumină
Când Cel ce-i Lumină e-acum părăsit,
Când punem la zid pe acei ce se-nchină,
Iar El e din nou printre noi răstignit.

Se trag pe lumina scripturilor storuri
Și vechi adevăruri sunt prinse-n peceți,
Iar candele oarbe primesc azi onoruri,
Cu umbrele negre jucând pe pereți.

Se moare în beznă, spre moartea eternă,
În veacul prezent ce se vrea luminos,
Și steagul luminii e astăzi în bernă
Când nu e lumină venind din Cristos.

„Voi sunteți în lumea aceasta lumină”
Ne spune Lumina pe care-o iubim,
Deci bezna de-acuma și care-o să vină,
Putem, prin trăire, să o risipim!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 5 noiembrie 2017

Mă răstignește timpul pe cadrane
Și orologii mușcă nemilos
Coltucul meu de timp, insidios,
Și-mi cresc clepsidre goale în găvane.

Se-nchide lanțul timpului prin mine
Și-n foi de calendar mă simt captiv
Când mă-nfășoară strâns, ultimativ,
Turnându-mi stropi de stingere în vine.

Ca rob al clipei ultranumărate
Și-al numărului de celule rob,
Mă răzvrătesc, contest și dezaprob
Statutul meu de candidat la moarte.

Creat să am, să port, să fiu lumină,
Când dintre bezne moarte mă ridic,
De la condiția de rob abdic
Cu inima de veșnicie plină.

Privesc fereastra spre eternitate
Deschisă pentru mine de Cristos,
Și gândul zborului, gând luminos
Mă umple de o vie voluptate.

Mă smulg din timp, nu recunosc robia,
Nu-i calendarul universul meu,
Căci prin umblarea mea cu Dumnezeu
Inspir cu aerul și veșnicia.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 24 octombrie 2017

„Și pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile și gândurile în Hristos Isus.”(Filipeni 4:7)

Când mersul mi-e doar un târâș pe cuie,
Durerii deschizându-i văgăuna,
Mă-ntreb dacă trăirea și furtuna
Nu merg la braț pe-aceeași cărăruie,
Îngemănate pentru totdeauna.

Resimt cu lacrimi chiar și-o adiere
Căci am în suflet geamurile sparte,
Și viața-mi pare tobogan spre moarte,
Văd albul negru și nectarul fiere
Și îmi sucombă visele, deșarte.

Mă cațăr, superfluu, pe balanță
Dar nulitatea mea, ca o tumoare,
Mă sfâșie cu ghearele, mă doare
Și simțământul maladiv de zdreanță
Vine din germenul… îngrijorare.

Dar când mă pierd, fărâmă cu fărâmă,
În disperare ca într-o genune
Și simt că-n juru-mi totul se dărâmă,
Îmi vine salvator, ca o parâmă,
Îndemnul, din Cuvânt, la rugăciune.

Ieșit la mal, îmi vărs toată ființa
În strigătul speranței ce-nflorește
Din tainița unde păstram credința
Și, așteptând cu toată umilința,
Văd, ca răspuns, cum cerul îmi zâmbește.

Și-o revărsare vie, ape, ape,
Mă-nvăluie cu lin, cu cald, cu bine,
Pe care mintea mea nu le încape,
Și-mi umple, din aproape în aproape,
Întreaga viață de trăiri senine.

Mersul târâș mi-a devenit plutire,
Un zbor peste-ale grijilor morminte,
Și pentru pacea dincolo de fire
Ce-mi umple gânduri, inimă, simțire,
Îți mulțumesc cu dragoste, Părinte!

Simion Felix Marțian
Petroșani, 27 decembrie 2012

În piept, pe gruiuri, pasc de-a valma bezne
Deși eu duc lumini la adăpat,
Și neguri mă-nfășoară de la glezne
Spre nimbul tot mai palid, scăpătat.

Mă dor în oase râșnițe atroce
Când strâng lumina, cultivată greu,
Cu lanțuri negre, gata s-o sufoce,
Pui de-ntunerici, atacând mereu.

În firav echilibru mi-e balanța,
Având pe-un taler noapte, pe-altul zi,
Și port ca pe o boală discordanța,
Dorind s-o-nclin, dorind a străluci.

Luptând cu bezna, care, da, există
Doar când lumina are ochii-nchiși,
Rup storuri și-alung umbre ce persistă
Din amintiri cu licurici uciși.

Primind lumină, însă, din Lumină,
Pot fi, chiar dacă pare paradox,
Eu însumi zi, o zi de soare plină,
Fără-nserări. Adio, echinox!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 21 septembrie 2017

 

Prin ochi mă umple infinit fluid
Și curg în scoici și mă topesc în sare,
Când mă absoarbe marea de… mirare
Cu-abisul tainic, rece, translucid.

Mă las în brațele aceste stări
Luând nemărginirea ca pe-o haină
Având în juru-i, ca un brâu de taină,
Nețărmul ei brodat cu întrebări.

Mă simt strivit de tot ce e imens
Și mă întreb: De ce? De când? De unde?
Iar tot ce e, fiindcă e, răspunde:
Prin Cel ce le-a creat, au toate sens!

Acum imensul pare mai docil
Și nu mă năruie în duh strivirea,
Știind că ține și nemărginerea
Acel ce m-a vegheat ca pe-un copil.

La țărmul mării mă întorc mereu
Să sfredelesc cu mintea infinitul,
Și, când în zori se-aprinde răsăritul,
Prin toate-mi dă răspunsul Dumnezeu!

Simion Felix Marțian
Eforie Nord, august 2017

 

Mă strânge timpul, mi-a rămas prea mic
Căci crește-n mine gândul veșniciei,
Și din clepsidre sparte mă ridic,
Brodând netimp cu firul bucuriei.

Noroiul vremii-mi urcă spre genunchi
Făcându-mi mersul luptă încordată,
Dar îl sfidez, strigându-i din rărunchi:
N-o să-mi ajungi la aripi niciodată!

Pot, ca și Pavel, totul în Cristos,
Și tot prin El mi-e veșnic viitorul,
Și nici măcar vreun gând insidios
Nu-mi va curma spre veșnicie zborul.

Eu fac din ornic doar un ornament
Și numai un decor mi-e calendarul,
Căci am intrat într-un etern prezent
De când în viață mi-a rodit Calvarul.

Mi-e timpul strâmt, dar știu că nu-i al meu
Și-l voi lăsa curând la garderobă,
Ca toți cei ce-L iubesc pe Dumnezeu,
Luând ca strai a veșniciei robă.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 11 iulie 2017