Vă caut răscolind prin amintiri,
Trecutul întorcându-l către soare,
Și văd cu nostalgie în priviri
Cum pozele alb-negru prind culoare.

Zâmbesc din ele tinerii ce-am fost,
(Zâmbet strivit de marea mascaradă)
Noi, uteciștii drumului anost,
Încolonații statului la coadă.

Zâmbeam senini printre privațiuni
Și cu-ndrăzneala ce ți-o dă amarul
Ne răzbunam pe marile minciuni
Spunând în șoaptă bancuri cu ”cizmarul”.

Ne mângâiam cu câte-un post străin ,
Să știm ce hituri sunt în clasamente,
Și, prin scrisori, ne răcoream puțin
Plângând la ei ca la…deranjamente.

Au fost frustrări, dar toate la un loc
N-au reușit atunci să ne învingă,
Căci a venit Decembrie de foc
Când cerul țării a uitat să ningă,

Și când, cu Revoluție sau nu,
Ceea ce ochii au putut să vadă
A fost că jugul dureros căzu
Și noi ne-mbrățișam plângând pe stradă.

Un vis de libertate s-a-mplinit
Și-naripați de o speranță vie,
Prin frontierele căzând subit
Vedeam că lumea nu-i doar geografie.

Așa a început un trist exod,
O pribegie crudă, dureroasă,
Pe-un drum către ”mai bine”. ”mai comod”,
Unde ”acasă” nu mai e ACASĂ.

Dar nu acesta era vechiul vis
Având petale albe de speranță,
Ci Londra, Barcelona sau Paris
Să fie destinații de vacanță.

În țară să muncim pe ”leul greu”,
Mai greu decât măria sa dolarul,
Și țara, strălucind la apogeu,
Să-și etaleze-n lume galantarul.

Nu, nu s-a întâmplat cum am visat
Și frontierele inexistente
Nu ne-au unit, ci ne-au împrăștiat,
Chiar dacă ne mai leagă sentimente.

Ne mai vedem la câte un Crăciun
Sau, dureros, la câte-o-nmormântare,
Și mai vorbim de vechiul vis nebun
Cu țara liberă și-nfloritoare.

Mai punem epocile pe cântar
Să-și scoată-n evidență frumusețea,
Dar singurul aspect extrem de clar
E că ”pe-atunci” aveam…și tinerețea!

Vă port în inimă și-n gând mereu,
În vise vechi ce-s gata să renască,
Și-n rugăciunea mea spre Dumnezeu
Îl rog fierbinte să vă ocrotească.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 3 februarie 2015

S-a-nvăpăiat a cer cuvântul scris
Și poezia are alte haine
De când prin stânci, pe buze de abis,
Poetul, pe Horebul interzis,
Urca dezvăluind din ceață…taine.

A coborât apoi cu suflet plin
De dragoste, de foc, de duioșie,
Purtând în el și cerul opalin
Și luciul stâncilor, adamantin,
Și toate ni le-a pus în poezie.

Columbe de omăt luau apoi
Pe aripi tot nectarul din cuvinte
Şi tainic uguind , în zbor vioi,
Duceau al poeziilor şuvoi
Departe, mai departe de sorginte

Şi-am fost înfăşuraţi de-acest fluid
Ca de un vis, de-o tainică colindă,
Iar sufletele-atinse sorb avid
Din stihul cristalin de Ioanid
Cu dragoste cât poate să cuprindă.

Curg viu Scripturile din vers în vers
Şi toţi eroii-şi împlinesc destinul
Cuprinşi în aceast liric univers,
Marcând ca borne drumul de neşters
Ce leagă pământescul cu divinul.

E-atât de bine-aici, în versul lui,
Atât de cald, de luminos, de-„acasă”
C-aş face invitaţie oricui
Dar când privesc în jur şi gazda nu-i,
Aşa un dor adânc de el m-apasă.

Dar ştiu că a plecat, suflet candid,
Ca să recite şi în veşnicie,
Şi până-l voi vedea, afirm solid:
Da, poezia este Ioanid
Iar Ioanid rămâne poezie!

Simion Felix Marțian

Colindă prin lume o criză
Ce n-are astâmpăr deloc,
Cu haine de doliu-n valiză
Şi moarte-n privirea-i de foc.

Nu, nu este criza din care
Porni uriaşul ciclon
Să tragă la firme zăvoare
Şi băncii să-i pună oblon.

Nu-i criza ce-ntoarce la burse
Piaţa întreagă pe dos
Şi-nghite, avidă, resurse
Cu un apetit scandalos.

Ci-n ochi cu otravă letală,
Purtând al urgiei microb,
Colindă azi criza morală
Şi face ravagii pe glob.

Punându-şi ţinuta de cioclu,
Închide virtutea-n cavou,
În timp ce se urcă pe soclu
Păcatul, în chip de erou.

Venind cu aceleaşi simptome,
Când guri de infern se deschid,
Renasc pretutindeni Sodome
Iar cinstea e pusă la zid.

Lipsită de orice deviză,
Intrată în colaps moral,
O lume atinsă de criză
Refuză să intre-n spital.

Un Doctor divin, cu-ndurare,
Oferă şi-acum ajutor,
Dar mulţi Îi refuză iertarea
Şi mor în păcatele lor.

Chemat eşti în oastea salvării
Să scoţi tot ce poate fi scos
Din negrul vârtej al pierzării,
Aceasta doreşte Cristos.

Să porţi azi, în vreme de criză,
Făclia credinţei arzând,
Vestind omenirii-n derivă
Că Domnul soseşte-n curând.

Simion Felix Marțian

“De la smochin învăţaţi pilda lui: Când îi frăgezeşte şi înfrunzeşte mlădiţa, ştiţi că vara este aproape. Tot aşa, şi voi când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că Fiul omului este aproape, este chiar la uşi!”(Matei 24:32-33)

Ne bat în geamuri ştiri îngrozitoare,
Cu degete de palpitaţii bat;
Vedem imagini cutremurătoare
Şi, înotând prin semne de-ntrebare,
Strigăm nedumeriţi: ce s-a-ntâmplat?

Planeta a mai cunoscut dezastre
Pe tot parcursu-i multimilanar,
De când e rânduită printre astre,
Dar ce se-arată azi privirii noastre
Nu-i numai grozăvie, e coşmar.

Vedem cum îşi dau mâna uragane
Pornind într-un asalt distrugător,
Vulcanii scuipă lavă prin burlane
Şi, parcă prins deodată de frisoane,
Pământul tremură îngrozitor.

Vin ştiri despre conflicte militare,
Epidemii, microbi greu de ucis,
Despre cutremure devastatoare,
Şi, totuşi, nu observă lumea,oare,
Că despre toate astea…este scris?

Apocalipsa a intrat în scenă
După scenariul din profeţii,
Fără vreun gong sau sunet de sirenă,
Având nenorocirile ca trenă
Dar aducând cu sine…bucurii.

Privim spre profeţiile-mplinite
Şi către cele care vin la rând,
Vâzând în ele ramuri înfrunzite,
Şi, cu speranţele reînnoite,
Noi ştim că vara va veni-n curând.

Durerile planetei ne apasă,
Dar ne alină frunza de smochin
Ştiind că vom pleca curând Acasă,
Acolo Sus,î n zarea luminoasă,
Cu Cel ce e la uşă-acum. Amin

Simion Felix Marțian

Mă iartă, Doamne, că n-am plâns destul
Cu cei ce sfâșiați își plâng necazul,
Dar simt acum în piept, ca un recul,
Cum i se surpă lacrimii zăgazul.

Nu vreau să cred într-un venin norveg,
Căci îmi sunt frați întru umanitate,
Însă sistemul tot nu-l înțeleg,
Când seamănă tragism cu voluptate.

Tu dai din veac părinților copii,
Ca ei să curgă-n timp, prin odrăslire,
Nu piese-n inventar la agenții,
Oricât s-ar denumi de „ocrotire”.

În palma Ta curg, Doamne,- acum, fierbinți,
Prin negurile ce prevăd dezastre,
Lacrimi de prunci și lacrimi de părinți,
Și lacrima compasiunii noastre.

Sunt tată, Doamne, și acest contrast
M-a răvășit: tentacule în noapte,
Și pe alt plan e îngerașul cast
Mușcând din dragoste cu dinți de lapte.

Acest tablou mă doare-ngrozitor,
Și dacă-n mine a stârnit furtună,
Ce-o fi, Părinte,-n inimile lor
Când nu-i toată familia-mpreună.

Ce pot să fac eu, este să mă rog
Și-n rugăciune să Îți cer fierbinte,
Să scrii acestei drame-un epilog
Cu izbăvirea Ta din cer, Părinte!

Vulcan, 4 ianuarie 2016

Din vremea când şi David păstorea
Erau în Betleem păşuni şi turme,
Iar păstoritul se perpetua
Prin generaţii de păstori sadea,
Călcându-şi unii altora pe urme.

Dar cei aleşi, cei binecuvântaţi
În noaptea care-şi înstela decorul,
Au fost acei de îngeri vizitaţi
Şi primii dintre oameni, înştiinţaţi
Că S-a născut, între păstori, Păstorul.

Încă din vremea când Boaz ara
Punând sub brazdă spicele de mâine,
Iar Rut printre secerători cânta,
Mereu la Betleem se unduia
Râzând în soare, un ocean de grâne.

Dar dintre toţi aceşti cultivatori
Cu secera în prelungirea mâinii,
Doar unii au avut acest favor,
De a putea vedea cu ochii lor
Cum Pâinea S-a născut în Casa pâinii.
***
A fost o vreme, timpul crucial,
Iar Betleem a fost un loc anume,
Dar de atunci, ca un favor total,
Privim la naştere în mod egal
Căci e un Betleem întrega lume.

Zilnic se naşte-n inimi noi Isus,
Când imnul dragostei îşi cântă nota.
Primeşte-L şi tu-n inimă, supus,
Ca să porneşti cu El pe-un drum, doar dus,
Din Betleem la cer, via Golgota.

Simion Felix Marțian

Se-anină țurțurii de calendar
Și ultima sa filă stă să cearnă
Omăt, când caii crivățului, iar,
Mușcă zăbala, nechezând a iarnă.

O fi zăpadă și prin alte țări,
La fel de rece și de…luminoasă,
Dar scârțâitul ei nu-i nicăieri
Cum este al omătului de-acasă.

Până și zurgălăii de la cai,
Și lemnul când, mușcat de ger, trosnește,
Sună la noi, pe-acest picior de plai,
Ca nicăieri în lume: românește!

Dar decât toate astea mai presus ,
Chiar steaua magilor, ce luminează
La sărbătoarea Pruncului Isus,
Tot românește ne îmbrățișează.

Căci chiar dacă Pruncul sărbătorit
Prin Naștere pământu-ntreg cuprinde,
Niciunde nu-i mai călduros primit
Ca-n țara ce grăiește prin colinde.

Veniți români acasă de Crăciun,
Acel „acasă” care se cunoaște
Prin „mai frumos”, „mai luminos”, „mai bun”,
Și toți să colindăm „Cristos se naște…”

Simion Felix Marțian
Vulcan, 4 decembrie 2015

Stau nemişcaţi în iarnă Apusenii,
Privind cu duh de tulnice-n fereşti
Spre Alba, ce-n ţinuta-i de milenii
Cântă cu zorii-n clopote utrenii
Pe-un portativ cu note româneşti.

Unirea a fost vis din vremi străbune
Şi azi sărbătorim visu-mplinit
Când româneşte a dat pita-n grâne
Dar nu uita, o, nu uita, române,
Să mulţumeşti cui ai de mulţumit,

Căci dincolo de zbucium şi de trudă,
Pe-un drum când mai uşor şi când mai greu,
Nu tu, cu mâini ce prea uşor asudă,
Îţi modelezi realitatea crudă,
Istoria ţi-o scrie Dumnezeu.

Zi, deci, ”mulţam”din inima ta plină
De foc divin şi dor de Dumnezeu
Şi El o să-ţi dea iar din cer lumină,
Căci nu vrea creştinism la naftalină
Şi nici biserici duse la muzeu.

Vrea creştinism real în Romania,
Nu o religie de sărbători
Şi pentru cer reaprinzând făclia,
Românii să-şi trăiască bucuria
Ca sfinţi şi-adevăraţi închinători.

La Alba clopotele dau de ştire
Prin glas de bronz, sonor, maiestuos,
Că azi sărbătorim Marea Unire
Dar, fraţi români, măreaţa împlinire
Este unirea noastră în Cristos.

Simion Felix Marțian

S-a ridicat Istoria-n picioare
La început de iarnă și de veac,
Și-a decretat, maiestuoasă-n frac:
”De azi Carpații nu mai sunt hotare!”

”Căci pe a Daciei străveche vatră
Ceea ce astăzi voi numiți Carpați
Sunt mâini de frați întinse către frați,
Îmbrățișare milenară-n piatră.”

Acest ucaz menit s-alunge ulii
Și norii de pe cerul românesc
A strâns, într-un elan sărbătoresc,
Pe fiii Țării-n poala Albei Iulii.

Și unde a intrat Mihai Viteazul
Cu tot alaiul său voievodal,
Intra acum, la fel de triumfal,
Poporul ce-și scotea din jug grumazul.

S-a-nfăptuit atunci Marea Unire
Pe care astăzi o sărbătorim,
Dar o perpetuăm doar când trăim
Uniți cu toți în cuget și simțire.

S-au dus acei ce-au fost pe metereze,
Dar idealul lor e-n noi mereu,
Când ne rugăm cu toți lui Dumnezeu
Ca Țara-n veci s-o binecuvânteze.

Și-I mulțumim că România-i mare
Și că în viitor la fel va fi
Prin sfântă voia Lui, și că-ntr-o zi
S-a ridicat Istoria-n picioare!

Simion Felix Marțian

Mi se oprește țipătul în gât,
Durerea însăși devenind fierbinte,
Când văd pavilionul coborât
Umbrind cernit spitale și morminte.

Încă dansează flăcări pe pereți
Alimentate de coșmarul morții;
Unde sunteți copii, unde sunteți?
Părinții vă așteaptă-n fața porții.

Unii s-au dus. S-au dus definitiv.
Alții se luptă cu durerea vie,
Însă părinții-n plânsul colectiv
Sunt TOȚI marcați de-aceeași tragedie.

Sunt toți pătrunși de-același gol imens,
Fie că-și poartă pașii prin spitale,
Fie că plânsul, devenit intens,
Se-aude-n cimitir, cu-atâta jale!

Eu sufăr doar că nu-i pot mângâia
Și-această neputință mă răpune,
Dar, totuși, aș putea să fac ceva:
Alături să le stau în rugăciune.

Să fac, iubind, aceasta pentru ei,
Rugându-mă: Divinule Părinte,
Spre semenii, concetățenii mei,
Revarsă mângâieri, ca daruri sfinte.

Și-n dragostea ce-o ai Tu pentru toți ,
Și-o-mparți ca Tată, fără părtinire,
Dă azi din Ceruri, Doamne, căci Tu poți,
Și vindecarea Ta și mântuire!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 2 noiembrie 2015