Din ceaţa vremii vin imagini vii
Şi ochii, copleşiţi, îmi rourează
Când viaţa se reface din fâşii
Şi-n mine râd şi plâng fotografii,
Dintr-un trecut care mă invadează.

Vin rând pe rând şi-şi caută, cuminţi,
Un loc în ochi, în inimă,în minte,
Şi toate-acestea îmi devin fierbinţi
Când îi revăd în ele pe părinţi
Ieşind cu paşi de dragoste-nainte.

Cu ei păşeşte un întreg trecut,
Şi nu sunt doar imagini policrome,
Ci glasul tatii, binecunoscut,
Şi-n mâna mamei-Doamne, ce plăcut!-
Flori de măceş împrăştie arome.

Mi-au copleşit ungher după ungher
Din inima cu uşile deschise,
Şi-un dor de ei, de infinit, de cer
Mă cheamă spre o lume de mister,
Spre ţărmuri mie încă interzise.

Tu ai crestat răbojul vieţii lor
Când, Doamne,-ai hotârât să-i chemi la Tine,
Noi rămânând cu răscoliri ce dor
Şi-atât aş vrea, ah!-cât aş vrea să zbor
Spre ei şi să le spun că suntem bine,

Că viaţa lor trăită-n rugăciuni
Ne-a fost nouă, copiilor, lumină,
Că Tu i-ai ascultat şi ne îndrumi
Fiindu-ne alături în furtuni,
Şi că de Tine viaţa ne e plină.

Dar, deocamdată, acest zbor e-un vis,
Un germen doar, în plăsmuirea minţii,
Însă noi credem, Doamne, ce e scris,
Că Tu ne pregăteşti , în Paradis,
Un loc unde … vom revedea părinţii.

Simion Felix Marțian

Pictează Cineva cu liliac,
Pe verde dând sclipiri violacee,
Şi cu narcise, şi cu flori de mac
De parcă-n apa verde-a unui lac
S-au spart în cioburi mii de curcubeie.

Însă minunile numite flori,
Purtând în ele câte-un strop de soare,
Nu-ncântă lumea numai prin culori
Căci în potirul sărutat de zori
Mai poartă şi miresme-mbătătoare.

Splendorile nu se opresc aici
Căci mâna ce pictează asfinţituri,
Stropind şi serile cu licurici,
Mai dirijează coruri mari şi mici
De greieri, zumzete şi ciripituri.

Aş vrea să sorb tot verdele din jur
Şi cu petele să-mi îmbăt privirea,
Iar ciripitului un tril să-i fur,
Să mă înalţ cu el către azur,
Purtând în gând şi-n suflet nemurirea.

Pământu-ntreg este un şevalet
Unde picteaz-o nevăzută mână,
Iar Cel ce poartă pensula discret
Şi dirijează corul în concert
E Cel ce-a făcut …omul din ţărână.

De-aceea nu mă mir, ci plin de-avânt
Mă-ntorc spre Tatăl meu zicând: Divine,
Dacă-i atâta colorit şi cânt
Şi-atâta frumuseţe pe pământ,
Cum va fi-n Cer, acolo sus, la Tine?

Simion Felix Marțian

 

Venind din moarte viu, biruitor,
În trup de slavă ca o haină nouă,
Păşeai spre-ai Tăi, Isuse, dor spre dor,
Trecând prin zid, prin uşa cu zăvor,
Să-i binecuvântezi cu…”Pace vouă!”

Uimiţi, ei încă mai credeau că-i vis
Dar semnele din palmă, mărturie,
Au şters al îndoielilor înscris
Cu-al bucuriei foc de nedescris
Dar…Toma nu era la părtăşie.

Când s-a întors, încă se îndoia
Căci numai el, din toţi, nu Te văzuse;
Ar fi crezut şi parcă nu putea,
Voia să-şi pună palma-n palma Ta
Să simtă semnul cuielor, Isuse.

Tu nu Te-ai supărat, căci l-ai iubit
Şi pentru el ai mai venit o dată
Spunându-i blând,cu glas abia şoptit:
„Priveşte, Toma, unde-am fost lovit,
Semne de cuie şi de lance, iată!”

De data asta nu i-a mai fost greu
Căci ochii lui uimiţi puteau să vadă
Şi a rostit cu glas crescând mereu:
„O, Domnul meu şi Dumnezeul meu!”
Şi îi era aşa uşor să creadă.

Toma a vrut să vadă şi-a crezut
Dar, Doamne, Tu m-ai fericit pe mine
Privind spre viitor dinspre trecut,
Căci semnul cuielor nu l-am văzut
Şi totuşi Te iubesc şi cred în Tine.

Prin har, Te văd în alte semne-acum
Şi nu în urma cuielor, ca Toma;
Te văd în al Creaţiei album,
În urmele ce mi le laşi pe drum,
Şi-n Duhul Sfânt Îţi simt din plin aroma.

Simion Felix Marțian

Abia dacă ghiceai umbrele serii
Când, spre Emaus, cei doi ucenici
Mergeau purtând prăpastia durerii
Căci, îndoiţi de vestea învierii,
În tragic se-adânceau, mai mici, mai mici…

Păşeau prin colbul drumului de ţară
Cu suflet răvăşit, nemângâiat,
Când paşilor alţi paşi se-alăturară
Şi un drumeţ le zise… ca-ntr-o doară:
„Ce discutaţi aşa de-nflăcărat?”

„Tu chiar nu ştii? Dar toată lumea ştie,
Căci tot oraşul a fost zguduit
De nemaipomenita tragedie:
Isus din Nazaret, speranţa vie
A libertăţii noastre, a murit.

L-au judecat şi L-au trimis la moarte
Deşi era profet, om ne-ntinat,
Şi-acum, un zvon venit dinspre cetate
Crează iarăşi ambiguitate,
Spunând că Domnul ar fi înviat.”

Când au tăcut, înfăşuraţi în seară,
Străinul a-nceput a tâlcui
Din profeţiile de-odinioară:
„Voi nu ştiaţi că trebuia să moară
Şi să-nvieze-apoi, a treia zi?”

Se derulau prin faţa lor cuvinte
Şi parcă totul devenea mai clar,
Căci în lumina scrierilor sfinte
Un gând le încolţea atunci în minte:
E viu Cel ce-a murit sus la Calvar.

Cu pâlpâiri venind tot mai aproape
Emausul se-ntrezărea pe drum
Ţesut parcă din umbre şi din şoapte.
„Drumeţule, afară-i deja noapte,
Rămâi la noi, căci e târziu acum.”

În odăiţa lor de pace plină
Aveau la masă un necunoscut,
Dar pâinea frântă le-a adus lumină,
Recunoscând prezenţa Lui divină:
„Este Isus!” Dar El a dispărut.

Rememorând tot drumul, cu uimire,
Emoţia de-atunci se lămurea,
Vibrând încă, în voce şi-n privire:
„Nu ne ardea în piept a Lui vorbire
Când El Scripturile ne deschidea?”

Ce bucurie! Câtă siguranţă
Şi-avânt se împleteau în mod sublim
În inimile pline de speranţă,
Şi-au hotărât, cu multă cutezanţă:
„Să ducem vestea la Ierusalim!”
***
Avem câte-un Emaus fiecare,
Mergând pe drum cu-al îndoielii chin
Când parcă şi speranţa-n suflet moare,
Dar, Doamne, prin prezenţa-Ţi salvatoare
Tu ne ridici şi ne-ntăreşti. Amin.

Simion Felix Marțian

Incandescentul miez al unei drame,
Având ca scenă al Golgotei deal,
Părea, răcindu-se, să se destrame
Când au căzut cu bezne reci marame,
Ca o cortină peste-un act final.

Scenariul, însă, mai avea mistere
Venind din profeţii cu glas vibrant,
Căci nici în chinul greu, nici în durere,
Şi nici în moartea cu a ei tăcere
Nu s-a ajuns la…punctul culminant.

Cu oameni risipindu-se în zare,
Satisfăcuţi de-acest deznodământ,
Scenariul părea unul oarecare,
Însă vedem pe fila următoare
Că moartea n-are ultimul cuvânt.

Şi-a treia zi, la fel ca-n profeţie,
L-au prins din nou frisoane pe pământ
Când a primit a cerului solie
Prin îngerul venit din veşnicie
Ca să răstoarne piatra la mormânt.

Din cer venea lumina spre Lumină
Spre Cel care păşea biruitor
Peste sinistra morţii ghilotină
Şi deschidea, cu dragoste divină,
Spre înviere uşa tuturor.

Nu, nu putea mormântul să-L încapă
Pe Cel prin care toate s-au creat;
Şi ce părea un gong final spre groapă
E doar semnal că viaţa stă să-nceapă
Cu roluri noi. Cristos a înviat!

Simion Felix Marțian

 

Trecea Isus prin săli de judecată,
Sobor, Pilat, Irod şi iar Pilat,
Într-un proces cum n-a mai fost vreodată,
Şi raţiunea ţipă consternată:
„Cum, Adevărul este acuzat?

Pe banca acuzaţilor stă Mila?
Stă Dragostea cu chip curat şi blând?
Se înroşeşte chiar şi clorofila
De indignare, când îşi pun ştampila
Pe condamnare, oamenii, pe rând.”

A apărut un licăr de dreptate
Când i s-a dat s-aleagă, la popor,
Între un Miel şi-un om cu mâini pătate,
Însă mulţimile înfierbântate
Ales-au…potrivit cu firea lor.

„La moarte!”ţipa aspru acuzarea
Cu glas de bici, tăios, încrâncenat,
Şi raţiunea-şi strigă consternarea:
„Dar unde-i, unde este apărarea?
Cum să condamni un om nevinovat?”

Însă procesul, apă-nvolburată,
Curge spre un deznodământ fatal
Şi raţiunea tace sufocată,
Căci toată-această falsă judecată
Trece dincolo de raţional.

Cine şi cum putea să înţeleagă
Că acuzatul, în tăcerea Lui,
Primea pedeapsa pentru lumea-ntregă,
Când fiecare îşi ducea-n desagă
Păcatul bici şi suliţă şi cui.

Şi eu I-am provocat grea suferinţă
Însă acum, fiindcă-am înţeles,
Mă-nchin smerit, cu-ntreaga mea fiinţă,
Să Îi arăt, iubind, recunoştinţă
Că n-a fost apărarea la proces.

Simion Felix Marțian

E-atât de… mare Săptămâna Mare,
Atât de grea pe-a timpului balanță
Și-atât de plină-n propria-i vibranță
Că nu încape-n foi de calendare!

În ea s-a strâns istoria, strivită
De fenomene-n cavalcade stranii,
Și doar lumina caldă din cazanii
Redă privirii forma-i împlinită.

O săptămână cuprinzând în sine
Istoria scrâșnită prin suplicii,
Pe care niciun fel de artificii
N-o pot redecora în „bun” sau „bine”.

E săptămâna picurând cu sânge
Pe zilele trecând cu pumni și palme,
Pe ore de batjocuri și sudalme,
Pe clipe tragice când cerul plânge.

În fața valului imens de ură
Stă El, Hristosul, trist scrutând Calvarul,
Și către ceruri ridicând paharul
Îi soarbe cea din urmă picătură.

Cumplită săptămână a durerii,
Mai dai fiori prin timp, sfidând distanțe,
Și-ai fi ucis pe veci orice speranțe
De n-ar fi fost… și zorii Învierii!

Simion Felix Marțian

 

A fost o zi cum n-a mai fost vreuna,
Când Te-ndreptai, Isuse, spre cetate
Pe-un măgăruş, smerit ca-ntotdeauna,
Insă vuia prin gloate, ca furtuna,
Un clocot de speranţe înviate.

Nicicând n-ai fost primit cu-atâta soare,
Cu-atâtea flori ce-şi împleteau parfumul,
Nicicând atâtea feţe zâmbitoare
Nu s-au smerit, căzându-ţi la picioare,
Cu hainele să Îţi aştearnă drumul.

Se dezbrăcau în cinstea Ta finicii,
Punându-Ţi la picioare neprihana
Strivită-n clorofila rămuricii,
Şi gloatele strigau cu ucenicii:
Osana Împăratului, osana!

Aşa găseşti Isuse drag cu cale
Să intri-n inimi, ca şi în cetate,
Întâmpinat cu imnuri, osanale,
Călcând pe-ale smereniei petale
Şi înviind speranţele uitate.

A fost o zi când am trait sublimul,
O zi ce stăruie şi tot în prag e
Când eu, neînsemnatul, anonimul,
Te-ntâmpinam ca şi Ierusalimul
Când Te-ndreptai spre el dinspre Betfaghe.

Dar în cetate-ai cunoscut trădarea,
Triumful Tău s-a transformat în dramă
Când fila-ntoarsă a-nsemnat schimbarea,
Şi plini de ură cereau condamnarea
Cei ce Te-au aclamat, gloata infamă.

Eu însă vreau, Isuse, cu ardoare
Ca şi-n cetatea mea interioară
Să fiu mereu ca la întâmpinare,
Ca prin vorbire, faptă sau umblare
Să nu Te răstignesc a doua oară.

Simion Felix Marțian

Iubiți creștini, la poale de Parâng
Ne-am adunat din solidaritate,
Plângând alături de acei ce plâng,
Dar și făcând apel pentru dreptate.

Căci vin cutremure de undeva
Lovind familia la temelie,
Dar pentru noi e sacră, și-i ceva
Ce Dumnezeu a hotărât să fie.

Și-n dragoste, femeie și bărbat
Să dăinuiască-n timp, când pe tulpină
Apar vlăstari, ca rod înmiresmat,
Care devin a ochilor lumină.

Și-atunci cum să tăcem, când dinspre nord,
Tentacule ce-s gata să agațe,
Prin brute cu răceală de fiord,
Smulg copilașii mamelor din brațe.

Un monstru denumit Barnevernet
Răpește prunci și declanșează drame,
Și-n umbra lui crescând încet, încet,
Familiile prind să se destrame.

Părinții strigă după ajutor,
Și strigătul răsună românește;
Să protestăm, mișcați de drama lor,
Până când spectrul răului nu crește.

Să prevenim acest sistem ateu,
Care își târâie prin bezne pașii,
Că azi se războiesc cu Dumnezeu,
Care a dat părinților urmașii.

Iubiți creștini, ce vă-nfrățiți cu Jiul,
Manifestăm, nutrind credința vie
Că Dumnezeu, în casa Bodnariu
Și-a celorlalți, va da iar bucurie.

Simion Felix Marțian
16 aprilie 2016

„Și pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile și gândurile în Hristos Isus”(Filipeni 4:7)

Când mersul mi-e doar un târâș pe cuie,
Durerii deschizându-i văgăuna,
Mă-ntreb dacă trăirea și furtuna
Nu merg la braț pe-aceeași cărăruie,
Îngemănate pentru totdeauna.

Resimt cu lacrimi chiar și-o adiere
Căci am în suflet geamurile sparte,
Și viața-mi pare tobogan spre moarte,
Văd albul negru și nectarul fiere
Și îmi sucombă visele, deșarte.

Mă cațăr, superfluu, pe balanță
Dar nulitatea mea, ca o tumoare,
Mă sfâșie cu ghearele, mă doare
Și simțământul maladiv de zdreanță
Vine din germenul… îngrijorare.

Dar când mă pierd, fărâmă cu fărâmă,
În disperare ca într-o genune
Și simt că-n juru-mi totul se dărâmă,
Îmi vine salvator, ca o parâmă,
Îndemnul, din Cuvânt, la rugăciune.

Ieșit la mal, îmi vărs toată ființa
În strigătul speranței ce-nflorește
Din tainița unde păstram credința
Și, așteptând cu toată umilința,
Văd, ca răspuns, cum cerul îmi zâmbește.

Și-o revărsare vie, ape, ape,
Mă-nvăluie cu lin, cu cald, cu bine,
Pe care mintea mea nu le încape,
Și-mi umple, din aproape în aproape,
Întreaga viață de trăiri senine.

Mersul târâș mi-a devenit plutire,
Un zbor peste-ale grijilor morminte,
Și pentru pacea dincolo de fire
Ce-mi umple gânduri, inimă, simțire,
Îți mulțumesc cu dragoste, Părinte!

Simion Felix Marțian