Nu mi-e teamă de nori, nici de stropi de argint Ce dau viață în spic sărutând rădăcini, Șiroiri de răcori pot părea un alint Când pojaruri mocnesc în petale de crini.
De furtuni nu m-ascund, când cu tunet vorbesc Și cu fulgere scriu, înmuiate-n carmin, Pe acestea le văd, le aud, le trăiesc, Dar mi-e dor visceral de-un decor mai... senin.
Nu e dorul de-azur, de un cer de cobalt, Care e uneori dureros de-arzător, Ci un dor strâns legat de seninul înalt Cultivat intensiv pe-al trăirii ogor.
E seninul din ochi (în tramvai, la ghișeu), De pe chipuri din jur radiind luminos, Un senin cum îl vrea pentru noi Dumnezeu Și în care oricând totul pare frumos.
Frunți senine aș vrea să privesc împrejur, Și în gesturi același senin să-ntâlnesc, Împreună trasând al iubirii contur Să vedem cum senin cu senin se-mpletesc.
Doamne, toarnă seninul divin peste noi, Plini de el să uităm de trecutul scrâșnit, De priviri cu săgeți, de-mproșcări cu noroi, Dând vieții alt sens prin seninul... trăit.
Tu mergi de-a dreptul, eu o iau pieziș, Tu mângâi macii, eu strivesc cicoarea; Purtând seninul treci prin luminiș, Iar eu, confuz, nu deslușesc cărarea.
Când am pornit la drum, mi-ai pus în sân Iubire cât să umpli... o fântână. Întinerea sub pași un veac bătrân Și înflorea, căci mă țineai de mână.
Cu urmele-mi topite-n urma Ta, Vedeam neplânsul stăruind pe zare, Și, dintr-un curcubeu ce se-arcuia, Cum clipe altoiam cu fulgi de soare.
Unde sunt toate astea? Ce-am făcut? Când, cum și unde m-a-ncolțit răscrucea În care urmele Ți le-am pierdut? Unde îmi e reperul? Unde-i Crucea?
Din Carul mare priponit la geam, O stea clipind parcă voia să-mi spună Că totul s-a sfârșit, că doar visam. Ah, m-am trezit și... suntem împreună!
Un vis tulburător, vis dureros Care mi-a scris pe inima-ncordată, Să trec și prin răspântii cu Cristos Și... să nu-L las de mână. Niciodată!
Veșmânt țesut din verde și din cald Îmbracă zile lungi, dospite-n soare, Și poala lui cu franjuri de smarald Sărută-n umblet fiecare floare.
Poteci de umbră împletesc tăceri Și iezerele-n munți surâd albastru, Fugind de arcul greu al albei veri Ce-aruncă focul săgetat de astru.
Iar noaptea-n toiul verii e... un vis, În strai bătut cu greieri și cu stele, Și-având miresme vii, de nedescris, Gătesc culcușul zorilor cu ele.
Pe-acest tablou ce prinde-ncet contur Se-aprind culori, curgând șuvoi ca râul, Dar mai presus de verde sau azur E galbenul ce-mbracă-n aur grâul.
Privesc la el, simțind că-s tulburat, Și-ntreb, văzând cum se adună norii: E lanul copt, e bun de secerat, Dar unde-s, Doamne, unde-s lucrătorii?
Și-un spic, plesnind de rod, parcă-mi vorbea, Purtând povara pâinii, ars de soare: Dar tu ce-aștepți, și cei din preajma ta, Când știți ce-i scris, că... „secerișu-i mare”?
Calcă pe nisipuri albe, mișcătoare, Omenirea astăzi, ca înr-un tangaj, Viața însăși pare o alunecare, Iar cuvântul zilei este... derapaj.
Se cultivă fenta, moare „sine cera”, Și înșelăciunea este de bon ton, Iar nesiguranța-ncinge atmosfera Ca un act politic de... cameleon.
Măsluim de toate, stingem adevărul, Și, falsând, dăm păcii dreptul la vorbit, Dar cu-o îndârjire ce zbârlește părul Atacăm și bobul pus la încolțit.
O alunecare e în tot și-n toate, Fără punct de sprijin, fără un reper, Când principii sacre sunt abandonate Și privim oriunde, însă nu spre Cer.
Pe sub ploi rebele, înotând în ceață, Ne luptăm zadarnic pe alunecuș, Flutură bezmetic filele de viață Când în jur sunt umbre și... niciun țăruș.
Când sfârșitul, Doamne, gata e să vină, Fiind timpul însuși înghițit de hău, Dă-ne-nțelepciunea de-a trăi-n lumină, Ancorați în Tine prin Cuvântul Tău!
Hai, varsă-ți poienile, vară, în mine Și scrie-mi retina cu fluturi și flori, Să-mi pună cireșul pe tâmple rubine Când greieri mă-mbie cu zvon de viori.
Revarsă-ți pe umerii mei toată zarea Și pune-mi azurul în ochi și-n... rucsac, Să-mi crească uimirea pe gânduri cât marea Sorbind frumusețe la tine-n cerdac.
Pictează-mi auzul cu cântec de soare Când razele poartă spre cer ciocârlii, Pe simțuri înnoadă-mi fior și culoare Din zilele tale gătite cu ii.
Extazul în fața splendorii se țese Și fierbe la focul ce arde în maci; Hai, vară, mai scoate din sac umbre dese Turnând despletiri de răcori sub copaci.
Nutresc încântare, dar imnul meu, vară, Cu susur de ierburi pe suflet brodat, E doar mulțumirea fierbinte și clară Ce zboară spre Cel ce în dar mi te-a dat.
E vară în lume și-n mine, Divine, Și gust frumusețea din tot ce privesc, Dar toate sunt daruri venind de la Tine, De-aceea mă-nchin și Îți spun: Mulțumesc!
La moara lui Felix 