Pictează Cineva cu liliac, Pe verde dând sclipiri violacee, Şi cu narcise, şi cu flori de mac De parcă-n apa verde-a unui lac S-au spart în cioburi mii de curcubeie.
Însă minunile numite flori, Purtând în ele câte-un strop de soare, Nu-ncântă lumea numai prin culori Căci în potirul sărutat de zori Mai poartă şi miresme-mbătătoare.
Splendorile nu se opresc aici Căci mâna ce pictează asfinţituri, Stropind şi serile cu licurici, Mai dirijează coruri mari şi mici De greieri, zumzete şi ciripituri.
Aş vrea să sorb tot verdele din jur Şi cu petale să-mi îmbăt privirea, Iar ciripitului un tril să-i fur, Să mă înalţ cu el către azur, Purtând în gând şi-n suflet nemurirea.
Pământu-ntreg este un şevalet Unde picteaz-o nevăzută mână, Iar Cel ce poartă pensula discret Şi dirijează corul în concert E Cel ce-a făcut ... omul din ţărână.
De-aceea nu mă mir, ci plin de-avânt Mă-ntorc spre Tatăl meu zicând: Divine, Dacă-i atâta colorit şi cânt Şi-atâta frumuseţe pe pământ, Cum va fi-n Cer, acolo sus, la Tine?
Abia dacă ghiceai umbrele serii Când, spre Emaus, cei doi ucenici Mergeau purtând prăpastia durerii Căci, îndoiţi de vestea învierii, În tragic se-adânceau, mai mici, mai mici…
Păşeau prin colbul drumului de ţară Cu suflet răvăşit, nemângâiat, Când paşilor alţi paşi se-alăturară Şi un drumeţ le zise… ca-ntr-o doară: „Ce discutaţi aşa de-nflăcărat?”
„Tu chiar nu ştii? Dar toată lumea ştie, Căci tot oraşul a fost zguduit De nemaipomenita tragedie: Isus din Nazaret, speranţa vie A libertăţii noastre, a murit.
L-au judecat şi L-au trimis la moarte Deşi era profet, om ne-ntinat, Şi-acum, un zvon venit dinspre cetate Crează iarăşi ambiguitate, Spunând că Domnul ar fi înviat.”
Când au tăcut, înfăşuraţi în seară, Străinul a-nceput a tâlcui Din profeţiile de-odinioară: „Voi nu ştiaţi că trebuia să moară Şi să-nvieze-apoi, a treia zi?”
Se derulau prin faţa lor cuvinte Şi parcă totul devenea mai clar, Căci în lumina scrierilor sfinte Un gând le încolţea atunci în minte: E viu Cel ce-a murit sus la Calvar.
Cu pâlpâiri venind tot mai aproape Emausul se-ntrezărea pe drum Ţesut parcă din umbre şi din şoapte. „Drumeţule, afară-i deja noapte, Rămâi la noi, căci e târziu acum”.
În odăiţa lor de pace plină Aveau la masă un necunoscut, Dar pâinea frântă le-a adus lumină, Recunoscând prezenţa Lui divină: „Este Isus!” Dar El a dispărut.
Rememorând tot drumul, cu uimire, Emoţia de-atunci se lămurea, Vibrând încă, în voce şi-n privire: „Nu ne ardea în piept a Lui vorbire Când El Scripturile ne deschidea?”
Ce bucurie! Câtă siguranţă Şi-avânt se împleteau în mod sublim În inimile pline de speranţă, Şi-au hotărât, cu multă cutezanţă: „Să ducem vestea la Ierusalim!” *** Avem câte-un Emaus fiecare, Mergând pe drum cu-al îndoielii chin Când parcă şi speranţa-n suflet moare, Dar, Doamne, prin prezenţa-Ţi salvatoare Tu ne ridici şi ne-ntăreşti. Amin.
Incandescentul miez al unei drame, Având ca scenă al Golgotei deal, Părea, răcindu-se, să se destrame Când au căzut cu bezne reci marame, Ca o cortină peste-un act final.
Scenariul, însă, mai avea mistere Venind din profeţii cu glas vibrant, Căci nici în chinul greu, nici în durere, Şi nici în moartea cu a ei tăcere Nu s-a ajuns la...punctul culminant.
Cu oameni risipindu-se în zare, Satisfăcuţi de-acest deznodământ, Scenariul părea unul oarecare, Însă vedem pe fila următoare Că moartea n-are ultimul cuvânt.
Şi-a treia zi, la fel ca-n profeţie, L-au prins din nou frisoane pe pământ Când a primit a cerului solie Prin îngerul venit din veşnicie Ca să răstoarne piatra la mormânt.
Din cer venea lumina spre Lumină Spre Cel care păşea biruitor Peste sinistra morţii ghilotină Şi deschidea, cu dragoste divină, Spre înviere uşa tuturor.
Nu, nu putea mormântul să-L încapă Pe Cel prin care toate s-au creat; Şi ce părea un gong final spre groapă E doar semnal că viaţa stă să-nceapă Cu roluri noi. Cristos a înviat!
Pe noaptea de patimi se-ascute jungherul Şi bubuie ura strivită-n torace Când mâna rebelă atinge mânerul, Dar Mielul de jertfă priveşte şi... tace!
Se-aprind vâlvătăi peste tragice bezne Tivite cu păsări de pradă, rapace, Şi sângele jertfei ajunge la glezne, Dar Mielul priveşte, ascultă şi... tace!
Se urcă spre mijloc potopul de sânge Când drama la focul trădării se coace, Durerea-i cumplită, dar Mielul nu plânge, Revarsă iubire pe lume şi... tace!
Tăcerea e albă ca norii de cretă Când sângele-ajunge la creştet, tenace, Şi moartea vorace cuprinde discretă În braţele-i Mielul. Mormântul Lui... tace!
Dar actul final e drapat de-nviere Şi-n scenă-i un Miel, ca un şarpe de-aramă, Ce-a rupt de pe drumul spre Cer bariere. Acum nu mai tace. Mă cheamă, te cheamă...
S-a răsculat lumina, revendicându-şi timpul Şi calendarul însuşi a nechezat din file, Când s-a schimbat cu zumzet de viaţă anotimpul Şi-o diademă pus-a, de zâmbete, pe zile.
Îmbălsămata sevă îmi primeneşte versul Şi-l pârguieşte dorul din soarele ce arde, Când dedulcit cu muguri îngână Universul O simfonie nouă în inimă, pe coarde.
S-a-naripat culoarea, curgând pe săturate, Înfiorând petale din flori cu gustul mierii, E o-ncântare totul, dar, mai presus de toate, E anotimpul vieţii, e vremea învierii!
Şi-n simfonia care încet, încet se naşte, Pe partitură punem, din „dolorose” uliţi, În cadenţare tristă, şi paşii-n prag de Paşte Ai Celui ce spre moarte mergea împuns de suliţi.
Redeşteptaţi de focul aducerii-aminte În primăvara caldă şi castă care vine, Să ne trăim viaţa în dragoste fierbinte, Şi spre-nvierea noastră să ne sfinţim, creştine!
La moara lui Felix 