Pe zările lumii bat clopote-n dungă Sub norii de smoală ce-anunță noroi, Și clipa-i mai grea, e mai hâdă, mai lungă, Când vin vălătuci cu duhori de război.
Mai-marii se-adună la masa rotundă, Brodând cu cinism și destine și hărți, Dar „pacea”, cuvânt cu vibrare profundă, Doar vine din cărți și se-ntoarce în cărți.
Războiul nu-i... golf, oameni buni, este moarte, E plâns de orfani lângă hulpav mormânt, De văduvă-n doliu, cu visele sparte, E stop cardiac de părinte înfrânt.
Iar cei ce se duc să rămână-n tranșee Nu sunt doar pioni pe o tablă de șah; Și fii, soți și tați cioplitori în idee Devin amintiri în vreun trist almanah.
Războiul e foame, e boală și sânge, E doliu real ca un țipăt de corb, E tragica scenă a lumii ce plânge Cănd e adăpat al discordiei morb.
Mai-marilor, haideți la masa-mpăcării, Dar toți animați de un gând luminos Și-având între voi, ca un gir al schimbării, Pe Cel ce El Însuși e pacea, Cristos!
Pe albul intens ce îmi stă înainte Aș vrea să sculptez în cuvinte ce ard Un cânt ca un zbor de-nchinare fierbinte În vas de-alabastru cu picuri de nard.
Spre Tine vreau, Doamne, cântarea să zboare Cu laude prinse în fiece vers, Și clipe înalte, tivite cu soare, Gustând veșnicii să se-oprească din mers.
Și vreau să-ncrustez mulțumire în strofe, Căci Tu ne dai, Doamne, și lanul de jad Și albe răcori cuibărite în cofe Ce poartă-ațipirea pădurii de brad.
Aceasta îmi este dorința, Divine, Să-mi pun închinarea în vers, unul viu, Dar, Doamne, cuvintele vieții-s la Tine, De-aceea cu Tine vreau imnul să-l scriu.
Să pui Tu, Te rog, viață-n vers și culoare Atunci când cuvântul ales dă în pârg, Iar eu să torn suflet și dor de-nchinare, În care se-nmoaie condeiul cu sârg.
„Atunci cei neprihăniţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor.”(Matei, 13:43)
Am vrut să strâng cu palmele căuş Ofranda nopţii risipită-n rouă, Şi din răcoare împletind culcuş S-aştept al razelor divin arcuş Să mă atingă ca pe-o coardă nouă.
Să fiu pătruns de puritatea ei Ca iezerul de-al cerului albastru, Sorbind candoarea ca dintr-un ştiubei, Dar roua a fugit de ochii mei Atinsă tandru de al zilei astru.
Am căutat al neprihanei nimb În limpezimi tăcute de izvoare, În curcubeie prinse în corimb, Dar căutarea mi-a adus în schimb O sete, parcă, şi mai arzătoare.
Nici zborul alb din aripi de golumb, Nici asfinţituri despletite-n lavă Şi nici ţâşnirea verde din porumb N-au ridicat povara mea de plumb, Din inima cu tânguire gravă.
Căci alergarea, dorul după cast Nu poate să-şi găsească împlinire Decât înţelegând, entuziast, Că Cel ce-a plăsmuit un spaţiu vast Este din veşnicii... Neprihănire.
Şi curăţia, dragostea de pur, Nu o cuprinde-n taina lui decorul Oricâtă frumuseţe-ar fi în jur, Însă o vom vedea prinzând contur Păşind spre Cel ce este Creatorul.
***
Părinte-al veşniciei, sfânt, sfânt, sfânt, Îmbracă-mă în strai de curăţie Să am în inimă doar cer şi cânt, Ştiind că luminând azi pe pământ Voi străluci şi mâine-n veşnicie.
Nu mi-e teamă de nori, nici de stropi de argint Ce dau viață în spic sărutând rădăcini, Șiroiri de răcori pot părea un alint Când pojaruri mocnesc în petale de crini.
De furtuni nu m-ascund, când cu tunet vorbesc Și cu fulgere scriu, înmuiate-n carmin, Pe acestea le văd, le aud, le trăiesc, Dar mi-e dor visceral de-un decor mai... senin.
Nu e dorul de-azur, de un cer de cobalt, Care e uneori dureros de-arzător, Ci un dor strâns legat de seninul înalt Cultivat intensiv pe-al trăirii ogor.
E seninul din ochi (în tramvai, la ghișeu), De pe chipuri din jur radiind luminos, Un senin cum îl vrea pentru noi Dumnezeu Și în care oricând totul pare frumos.
Frunți senine aș vrea să privesc împrejur, Și în gesturi același senin să-ntâlnesc, Împreună trasând al iubirii contur Să vedem cum senin cu senin se-mpletesc.
Doamne, toarnă seninul divin peste noi, Plini de el să uităm de trecutul scrâșnit, De priviri cu săgeți, de-mproșcări cu noroi, Dând vieții alt sens prin seninul... trăit.
Tu mergi de-a dreptul, eu o iau pieziș, Tu mângâi macii, eu strivesc cicoarea; Purtând seninul treci prin luminiș, Iar eu, confuz, nu deslușesc cărarea.
Când am pornit la drum, mi-ai pus în sân Iubire cât să umpli... o fântână. Întinerea sub pași un veac bătrân Și înflorea, căci mă țineai de mână.
Cu urmele-mi topite-n urma Ta, Vedeam neplânsul stăruind pe zare, Și, dintr-un curcubeu ce se-arcuia, Cum clipe altoiam cu fulgi de soare.
Unde sunt toate astea? Ce-am făcut? Când, cum și unde m-a-ncolțit răscrucea În care urmele Ți le-am pierdut? Unde îmi e reperul? Unde-i Crucea?
Din Carul mare priponit la geam, O stea clipind parcă voia să-mi spună Că totul s-a sfârșit, că doar visam. Ah, m-am trezit și... suntem împreună!
Un vis tulburător, vis dureros Care mi-a scris pe inima-ncordată, Să trec și prin răspântii cu Cristos Și... să nu-L las de mână. Niciodată!
Veșmânt țesut din verde și din cald Îmbracă zile lungi, dospite-n soare, Și poala lui cu franjuri de smarald Sărută-n umblet fiecare floare.
Poteci de umbră împletesc tăceri Și iezerele-n munți surâd albastru, Fugind de arcul greu al albei veri Ce-aruncă focul săgetat de astru.
Iar noaptea-n toiul verii e... un vis, În strai bătut cu greieri și cu stele, Și-având miresme vii, de nedescris, Gătesc culcușul zorilor cu ele.
Pe-acest tablou ce prinde-ncet contur Se-aprind culori, curgând șuvoi ca râul, Dar mai presus de verde sau azur E galbenul ce-mbracă-n aur grâul.
Privesc la el, simțind că-s tulburat, Și-ntreb, văzând cum se adună norii: E lanul copt, e bun de secerat, Dar unde-s, Doamne, unde-s lucrătorii?
Și-un spic, plesnind de rod, parcă-mi vorbea, Purtând povara pâinii, ars de soare: Dar tu ce-aștepți, și cei din preajma ta, Când știți ce-i scris, că... „secerișu-i mare”?
La moara lui Felix 