S-au năpustit prin țară, în șuvoi,
Descătușate patimi, dând să fiarbă,
Și-această grea dezlănțuire oarbă
Ne umple sufletele cu noroi.

Dar ura ar putea să se resoarbă,
Și s-ar opri năvalnicul puhoi
Dac-am planta pe-aleea dintre noi,
În locul mărăcinilor, doar iarbă.

Iar pe covorul verde, mătăsos,
Ar răsări iubitul și iertatul,
Și-alegerile-ar fi un act frumos.

Nu-i utopie, ăsta ni-e mandatul:
Întâi să Îl alegem pe Cristos
Și-apoi, la urne,-alegem candidatul!

Simion Felix Marțian

În toamna rece, sură, nărăvașă,
Un vânt cumplit, purtând în coamă ger,
Îmi trece printre crengi ca un hanger
Și-n frunze-l simt plesnind ca o cravașă.

Mă văd în calea vremilor stingher
Și noua perspectivă... se îngroașă,
Căci am coroana de pe-acum golașă
Iar trunchiul, speriat, e auster.

Înghețul, Doamne, pentru mine-i moarte
Și-i la un pas, aș vrea să mă ascund,
Sau să dispară el, cât mai  departe...

Și Cerul mi-a zâmbit atunci, rotund:
De vrei să ai de viață nouă  parte,
Înfige-ți rădăcina mai profund!

Simion Felix Marțian
Siegen, 22 noiembrie, 2024

Sărutul brumei tot mai pătimaș
Pătrunde-n toamnă dincolo de coajă,
Drapând  solemn, cu-a cețurilor vrajă,
Tabloul umed, rece și golaș.

Bătrânul plop tușește stând de strajă,
Lipsit de al frunzișului panaș,
Și-n vântul care zburdă nărăvaș
Tristețe-n gri de croncănit degajă.

E luna rece-a straiului de tină,
Dar și a siguranței că-n pământ
Așteaptă bobul startul spre lumină.

De-aceea, Doamne, prin al Tău Cuvânt,
Dă toamnei mele de tristeți și vină
Speranța că voi încolți-n Cer, sfânt!

Simion Felix Marțian

Mă toarce poezia în torente
Și curg din caierul de in pe fus,
De susurul rotirii lui sedus,
În calde răsuciri de sentimente.

Cu tot ce simt, la tort de in redus,
Voi trece-n țesături cu ornamente
Ce-mbracă albe visuri convergente,
Cu ritmul viu al inimii inclus.

Din franjurii de viață-adânc tresar
Când, Doamne, urzitura o contemplu,
Și vin cu o dorință la altar.

Nu sunt prin țesătură un exemplu,
Însă aș vrea ca, prin divinu-Ți har,
Să fiu un luminos decor...  în Templu!

Simion Felix Marțian
Siegen, 8 noiembrie, 2024

Mă toarnă exaltarea peste munți,
Să pun în steiuri scânteieri de viață,
Și peste hăuri prăbușite-n ceață
Să împletesc din sentimente punți.

Vibrând trăiesc a lumii dimineață,
Când strâng din rouă aurul grăunți
Pe umerii cuvintelor, cărunți,
Făcându-mi închinarea îndrăzneață.

Spre rugul din pustiu cu foc etern
Cu inima desculță calc cu teamă,
Dorind să nu îmi fie psalmul tern.

Nu am în vers ecouri de alamă,
Dar, Doamne, înainte-Ți mă prostern
Și cântul meu necontenit Te cheamă!

Simion Felix Marțian

Scrâșnita-mbrățișare de la moară,
Când pietrele dau bobului sărutul,
Pulsând în clipe, este începutul
Travaliului ce n-a uitat să doară.

Plătind, însă, prin frângere tributul,
Ne lasă alba curgere ușoară,
Crescând în pâinea care ne-nfioară
Cu-arome ce-i sunt vieții așternutul.

Mai macin și eu, Doamne, sentimente
Și boabe de idei, să dau făină
Și mese pentru semeni, opulente.

Dar ca să știu că nu macin neghină
Și nu dau pâini cu-arome corigente,
Dă-mi Tu la moară ne-ncetat lumină!

Simion Felix Marțian

Punându-și răsăritul în petale
Și straiul luminos brodat cu zori,
Ea însăși pare soare între flori,
Cu nimb țesut din străluciri astrale.

Dar când, cu ruginiu la subsuori
Din tolba toamnei care-i dă târcoale,
Își pleacă fruntea c-un oftat de jale,
Doar păsările-i sunt... admiratori.

Când vremile vor vrea să mă condamne
Punând verdictul, într-un mod solemn,
Că prea e mare sarcina cu... toamne,

Primind lumină, voi răspunde demn:
Îți mulțumesc c-am înțeles, o, Doamne,
Că doar acum sunt plin de untdelemn!

Simion Felix Marțian

Se duc scriind cu zbor pe cer cocorii
A toamnei inedită elegie,
Și-n urma lor și ploaia parcă scrie,
Storcând în călimara rece norii.

Ne doare despărțirea timpurie,
Simțind până în oase, prin toți porii,
Cum se deschide tainița ninsorii
Și ies țipând boboci de vijelie.

Vor izbuti? Vor birui furtuna
Când vânturile-ar vrea să îi condamne?
Și gânduri negre încolțesc întruna...

Dar drumul arătat de Tine, Doamne,
Ajunge la liman întotdeauna,
Chiar dacă pistele de zbor sunt... toamne.

Simion Felix Marțian
Siegen, 11 octombrie, 2024

Stau faldurile toamnei peste lume
Cu frunze strânse-n hohotul gălbui,
Căci ard intens făcliile-n gutui
Și ferecă în aur noi albume.

Dar când răcoarea parcă face pui
Și-aduce-nfrigurarea primei brume,
Viața-n verde trece la postume,
Iar arborii, cu-argint, devin statui.

Cu brumă-n jur și uneori... pe cord,
Simțim, Părinte, vremii orice toană
Ca suflu rece de-nghețat fiord.

Dar dă-ne câte-o vară indiană
Cu toamna vieții în deplin acord,
Să ne-ncălzim cu flori de neprihană.

Simion Felix Marțian
Siegen, 4 octombrie, 2024

E vremea când, cu străluciri de lavă,
Topit se-ascunde soarele-n ciorchini;
Zvâcnește via de la rădăcini
Și pune-n coarde încă o octavă.

În cântul viei se-mpletesc lumini
Din rodul sărutând palma concavă,
Cu-aroma izvorând din bob, suavă,
Și-adânci uimiri din ochii clandestini.

Sunt, Doamne, mlada Ta de cer avidă
Și-nfrigurat caut în mine rod,
Mușcat de temere ca de omidă,

Căci, pentru-a face către ceruri pod,
Nu pot să port în mine aguridă,
Nici să fiu șters din sfântul Tău izvod.

Simion Felix Marțian