Cu ochii-mi scriu pe fila vieții drumul,
Cu ei și depărtările străpung,
Și când pe zare stăruie-ndelung
Îmi umple cu imagini vii albumul.

Încerc, privind, și ceața s-o alung
Și să gonesc din calea mea și fumul,
Să sorb culori în juru-mi cu duiumul
Simțind că până-n inimă ajung.

Sunt ochii o minune, mulțumesc,
Dar, Doamne, nu mi-am împlinit menirea
Dacă-n lumina lor eu... doar primesc.

Ajută-mă să-mi folosesc privirea
La ceea ce din suflet dăruiesc,
Iar semenii să-mi vadă-n ochi... iubirea!

Simion Felix Marțian
Siegen, 24 ianuarie, 2025

Mi-e viața toată șuier de săgeată
Pornită-n zbor cu zbârnâit de coardă,
Și, cum nu vreau direcția să-și piardă,
E de Cuvântul sacru împănată.

Mereu spre țintă și mereu în gardă,
Străpunge timp și spațiu deodată,
Când prin văzduh dogoarea apostată
Încearcă pana de ghidaj să-i ardă.

Vreau, Doamne, să-mi sfârșesc cu bine zborul, 
De-aceea-n rugăciunea mea... succintă
Te rog să îmi fii Tu Îndrumătorul.

Și când alți „ghizi” vor căuta să mintă,
Eu să le spun, vizându-mi viitorul,
Că Tu m-aștepți acolo sus, la țintă.

Simion Felix Marțian
Siegen, 16 ianuarie, 2025

Cuprins de ani ca de-o perfidă mreajă,
Îmi smulg secundele înfipte-n trup,
Dorind blestemul timpului să-l rup,
Sedus de veșnicie ca de-o vrajă.

Aș vrea să mai adaug un calup 
La timpul ce se strânge ca o coajă,
Dar simt cum bucuria se degajă
Din sentimente noi, care erup,

Când văd venind spre mine, de la Cruce,
Un râu cu valuri ce-n iubire curg
Și cheia veșniciei îmi aduce.

Acum, prin timpul înghețat mă scurg
Și, stând lângă Acel ce mă conduce,
Mi-e dimineață-al trecerii amurg.

Simion Felix Marțian

Își pune calendarul straie noi
Țesute-n ger cu fir de promoroacă,
Și, nechezând a mânz cu chef de joacă,
Se-avântă-n „mâine” ca într-un puhoi.

Proiecte încă-n fașă se dezghioacă
Prin semne de-ntrebare strânse-n roi,
Și tainele se despletesc vioi
Când dă speranța-n pârgă să se coacă.

În șaua anului mă urc prudent,
Și, când cu coama-n vânt la drum pornește,
Mă lupt cu al neliniștii torent.

Dar zic, când teama parcă mă-ncolțește:
În viitor e Dumnezeu... prezent
Și binecuvântarea-L însoțește!

Simion Felix Marțian

Părând un crâng de râset clopoțit,
Se-ntrec printre nămeți colindătorii,
Și-omătul sângerează cu bujorii
Aprinși pe chipuri coborând din mit.

Copii și fulgi în curgerea ninsorii,
Și pacea albă cu ecou șoptit,
Dau sens la „bine” și la „fericit”
Cum dă arcușul un temei viorii.

Ducând și „dalbe flori” și „leru-i ler”
Își toarnă-n clinchete de-argint solia
Ce arde ca o flacără în ger:

Aprindeți-vă-n inimi bucuria,
Cântând cu corul îngeresc din cer,
Căci, oameni dragi, ni S-a născut Mesia!

Simion Felix Marțian

Și-a pus pământul brâu de căi-lactee,
Având și diademă de lumini,
Și-nmiresmat cu proaspete rășini
Scrie cu fulgi a iernii odisee.

Tarabe prind în piață rădăcini,
Tivind cu mărfuri margini de alee,
Că pare scris de-a lungul cu tranșee
Imensul târg cu oameni anodini.

E iarăși iarmarocul de Crăciun
Ce ține toată lumea ocupată
Cu decoratul cozii la... păun.

Dar, ca în Betleemul de-altădată,
Se-anunță Nașterea. Ce faci, om bun,
Deschizi, sau... Îl ignori și-L lași să bată?

Simion Felix Marțian

Istoria-ncalță bocancii, din nou,
Punându-și podoabe găsite-n rastele,
Și hâde miasme cu moartea în ele
Dau tușa finală acestui tablou.

Șenile și sânge și foc și zăbrele,
Și goarna chemând cu funestu-i ecou
Dau lumii aspect de sinistru cavou
Și  flamura păcii scâncește-n atele.

Război? Dar de ce, când e pace-n Christos!
Iubind, să cântăm din viori, nu din durde
Și totul va fi mai curat, mai frumos!

Lăsând la o parte discordii absurde,
Și-aducând Dumnezeului păcii prinos,
Dați drumul pe pajiște păcii, să zburde!

Simion Felix Marțian

S-au năpustit prin țară, în șuvoi,
Descătușate patimi, dând să fiarbă,
Și-această grea dezlănțuire oarbă
Ne umple sufletele cu noroi.

Dar ura ar putea să se resoarbă,
Și s-ar opri năvalnicul puhoi
Dac-am planta pe-aleea dintre noi,
În locul mărăcinilor, doar iarbă.

Iar pe covorul verde, mătăsos,
Ar răsări iubitul și iertatul,
Și-alegerile-ar fi un act frumos.

Nu-i utopie, ăsta ni-e mandatul:
Întâi să Îl alegem pe Cristos
Și-apoi, la urne,-alegem candidatul!

Simion Felix Marțian

În toamna rece, sură, nărăvașă,
Un vânt cumplit, purtând în coamă ger,
Îmi trece printre crengi ca un hanger
Și-n frunze-l simt plesnind ca o cravașă.

Mă văd în calea vremilor stingher
Și noua perspectivă... se îngroașă,
Căci am coroana de pe-acum golașă
Iar trunchiul, speriat, e auster.

Înghețul, Doamne, pentru mine-i moarte
Și-i la un pas, aș vrea să mă ascund,
Sau să dispară el, cât mai  departe...

Și Cerul mi-a zâmbit atunci, rotund:
De vrei să ai de viață nouă  parte,
Înfige-ți rădăcina mai profund!

Simion Felix Marțian
Siegen, 22 noiembrie, 2024

Sărutul brumei tot mai pătimaș
Pătrunde-n toamnă dincolo de coajă,
Drapând  solemn, cu-a cețurilor vrajă,
Tabloul umed, rece și golaș.

Bătrânul plop tușește stând de strajă,
Lipsit de al frunzișului panaș,
Și-n vântul care zburdă nărăvaș
Tristețe-n gri de croncănit degajă.

E luna rece-a straiului de tină,
Dar și a siguranței că-n pământ
Așteaptă bobul startul spre lumină.

De-aceea, Doamne, prin al Tău Cuvânt,
Dă toamnei mele de tristeți și vină
Speranța că voi încolți-n Cer, sfânt!

Simion Felix Marțian