Plângeau  cu sânge mieii pe altare
Când spuza azimei îi da sărutul,
Şi-n rouă aducea ofrandă lutul
Verdeţuri pentru Paşte, reci, amare.

Aşa găsim în cronici începutul,
Dar Paştele jerfit pentru iertare
Transcende timp şi spaţiu şi uitare,
Căci Mielul jertfei este Absolutul.

El a cuprins cu braţe răstignite
Oceanul de-ntuneric şi durere
Al sufletelor de păcat coclite

Şi, din mormânt păşind în Înviere,
Deschis-a pentru vieţi înveşnicite
Un drum spre slavă, fără bariere.

Simion Felix Marțian

Scâncește bezna dând în cenușiu
Și-și strânge bâjbâielile mioape,
Când zorii-și pun rubine grele-n pleoape,
Scriind pe orizont cu stacojiu.

Lumina curge caldă pe prisloape
Și-oceanul de culoare pare viu,
Iar drumul – iată! - nu mai e pustiu
Spre ținta care-i parcă mai aproape.

Răspântiile gândului tresar
Când orizontul vieții se încinge
Și-un veșnic răsărit primim în dar.

Simțim atunci cum Cerul ne atinge
Cu raza luminoasă din Calvar,
Iar veșnicia-n suflet se prelinge.

Simion Felix Marțian

Îmi reazem uimirea de-o rază de soare,
Când câmpul îmi intră prin ochi cu făclii
Aprinse-n petale de vii păpădii,
Și-mi curge prin suflet cu foc și culoare.

Dar drumul ei scurt se oprește-n chindii,
Pierzându-și veșmântul țesut din splendoare;
Și totuși atunci doar învață să zboare
Spre zare, cu aripi de puf, argintii.

Oricare-ar fi, Doamne, pe-aici rostul meu,
Cât port în culoarea petalei fiorul,
Aș vrea însoțirea credinței mereu.

Și-atunci când amurgu-și va pune decorul,
Torcând din fuiorul tăcerilor, greu,
Să simt în petalele veștede... zborul!

Simion Felix Marțian

În tâmpla vremii, cronici și hrisoave
Pulsează-ntruna, cu prelung ecou,
Dând tușe ample vechiului tablou
Și aure la personaje brave.

Dar iese în lumină un erou,
Dând leacul vieții unei lumi bolnave,
Eroul care îndrepta epave
Și modela-n iubire omul nou.

S-a clătinat a erelor răscruce
Când El S-a dat pe Sine ca prinos,
Spre-nveșnicirea unei lumi caduce.

Acest erou etern și glorios,
Care-mpărțea iubire de pe cruce
Și ne așteaptă-n slavă, e Christos!

Simion Felix Marțian

Tresar primăvăratice calende
În forfota schimbării de decor,
Punând pe ramuri primul mărţişor,
Ce poartă-n şnurul împletit legende.

Simbol al unui timp înfloritor,
El timpul însuşi, totuşi, îl transcende
Când iar şi iar revine în agende
Şi-n zâmbetul mai cald al... tuturor!

Dar este-un mărţişor numit iubire,
Creat după model dumnezeiesc,
Şi-n şnurul lui, la fel ca două fire,

Credinţa şi speranţa se-mpletesc
Spre ideal, spre sfântă-nveşnicire;
Prieteni dragi, pe-acesta vi-l doresc!

Simion Felix Marţian

Selena scrie cu argint pe unde
Prin despletirea norilor opaci,
Iar aștrii nopții par străjeri posaci
Nutrind tăceri venite de niciunde.

E, oare, lacul țintuit dibaci,
Sau are frâu pe valuri furibunde?
O, nu, ci toate-au prins a se ascunde
Când auzi Ghenezaretul: Taci!

Când mă purta furtuna între maluri,
Vâslind bezmetic între „da” și „nu”,
Mânat de iluzorii idealuri,

În noaptea vieții mele, Doamne, Tu
Ai apărut călcând pieptiș pe valuri
Și de atunci... furtuna dispăru!

Simion Felix Marțian

A crug ceresc mi-am arcuit cuvântul,
Strunit în coarda-ntinsă de simțire,
Și-n tolba grea, deschisă spre rostire,
Săgețile își pun în coadă vântul.

Mai port în tolbă versuri de iubire
Și vreau cu ele să cuprind pământul,
Prin săgetări ce-și întețesc avântul
Când dragostea le-mbracă-n strălucire. 

Dar am o țintă, Doamne, peste toate,
Un țel înalt, ce-ajunge... sus la Tine:
Să port în tolba mea, dacă se poate,

Săgeți arzând în laude divine;
Și-n tirul de cuvinte-nflăcărate
Și om și vers și arc să Ți se-nchine!

Simion Felix Marțian

Plătind tribut  pământului din care
Mi-ai dat un chip, Părinte, la-nceput,
Simțeam chemarea lutului spre lut
Ca pe-o strivire grea, apăsătoare.

Cu ochii orbi priveam spre absolut,
Unde nici visul nu-ndrăznea să zboare,
Căci eu purtam povara zdrobitoare
A propriei condiții de... căzut.

Dar când din Duhul Tău, o, Sfinte Tată,
Tu mi-ai umplut al dragostei pocal,
Mi-e viața zbor, de crez înaripată.

Acum plutesc, privind spre-un zbor final,
Iar inima, de Tine însetată,
Bea veșnicie din izvor pascal.

Simion Felix Marțian

Creaţia- i un cânt, un cor imens
Ţesut din armonii pe portative,
Din freamăt de trăiri germinative
În solul închinării, vast şi dens.

De-i susur, sau sunt triluri expresive,
De-i foşnet doar, sau vuiet e, intens,
În toate regăsim acelaşi sens
Şi- aceleaşi milioane de motive.

Natura e un cor de închinare,
Dând slavă Creatorului mereu
Pe note fremătând în adorare;

Ascult contemplativ, şi- n duhul meu
Mă fierbe-adânc această întrebare:
În corul Tău, o, Doamne, ce fac eu?

Simion Felix Marţian

Sonet poștal

Am fost de la-nceput... destinatar,
Și când curgea prin caii vremii veacul,
Bătut-a-n poarta inimii olacul
Venind de peste-al timpului hotar.

Iar când goli de vești și soare sacul
În vatra vieții mele de hoinar,
Citind vedeam prin litere de jar
Cum cerului îi înflorea cerdacul.

Purtând miresme vii de empireu,
Misiva mea părea că-nmugurește
Țâșnind în irizări de curcubeu.

Într-un prezent etern ea tot vobește,
Fiind scrisoarea de la Dumnezeu
În care El mi-a scris că mă iubește!

Simion Felix Marțian