Se-mbrăţişează caldul cu seninul
În vremea dintre două rourări,
Şi năvălind şuvoi, din patru zări,
Îşi varsă verdele cu zel preaplinul.

Doar lanul se-aureşte-n aşteptări
Să-şi împlinească-n coacere destinul,
În pâinea ce va-nmiresma căminul
Când vara va cânta prin treierări.

E cald şi e frumos, şi-atât de bine,
Când straiul verii râde înflorat,
Dar coacerea e rostul verii-n sine.

De-aceea, Doamne, pentru crezul dat
Şi care-i încă mult prea crud în mine,
Dă-mi coacere, Te rog, ne’ntârziat!

Simion Felix Marțian

Nechează caii-n iureșul furtunii,
Purtând în coame bezne despletite;
Primejdia-nflorește sub copite
Și-n vatra urii ard mocnit cărbunii.

Mai fulgeră prognoze profețite,
Dar veghea lumii pare strânsă-n funii;
Istoria-i pe marginea genunii
Cu erele-nghițite de clipite.

E gata hăul veșnic să se caște,
Cum Tu ai hotărât din veac, Divine,
Punând în bob puterea de-a renaște.

E groază-n jur, dar eu privesc spre Tine,
Știind că sunt imunizat cu Paște,
Și port altoi de înviere-n mine.

Simion Felix Marțian

Răcoarea nopții cuibărită-n ciuturi
Dezmiardă vara și al ei cuptor,
Sub cerul devenit copleșitor
Cu stele izvorând din începuturi.

Nețărmul greu țesut din absoluturi
Și astrele, țâșnind scăpărător,
Strivesc prezentul, și în umeri dor
Tăioase chingi cu rădăcini în luturi.

Îmi scutur stelele căzând pe  pleoape
Și, recules, mă-nchin adânc smerit,
Simțind că Dumnezeu e-aici, aproape!

O, Doamne,-Ți mulțumesc de... infinit,
Ca dar primit prin dragostea agape,
Căci sunt prin Fiul Tău înveșnicit.

Simion Felix Marțian

Zăduful poartă foc la cingătoare
Din soarele topit labișian,
Și-n seceta cu ochi de piroman
Ne mor în jur și-n suflet căprioare.

De arșiță se-anină an de an
Trofee din infama vânătoare,
Și-n hohote ne râd în jur altare
Când Duhul nu-și revarsă ploaia-n lan.

Mă doare, Doamne, seceta din jur
Când victime pe-altarul ei se-așază
Sub norul cu neploaie, trist și sur,

Și-aș vrea să fiu eu umbra de amiază,
Deci, fă-mă, Doamne, un copac matur,
Și-n jurul meu să strâng... să strâng o oază!

Simion Felix Marțian

Se coc în vatra holdelor merinde
Cât pâlpâie jăraticul în maci,
Și spicul greu se-apleacă spre... colaci,
Cătând înmiresmarea a deprinde.

Cu cânt silabisit scriu pitpalaci
Pe țestul vast ce zarea o cuprinde,
Când, în apus, spre lanul ce se-aprinde,
Adie zvon de greieri și brotaci.

Mai am în mine arșiță, Divine,
Chiar dacă se-ntomnează-n calendar,
Și vreau să ard în pâinea care vine.

Dar pentr-a nu mă irosi-n zadar
Strângând în snopii aurii... neghine,
Aș vrea să mă veghezi Tu la grânar.

Simion Felix Marțian
Siegen, 18 iulie, 2024

Când viața-ți pare doar un povârniș
Ce-ascunde orizontul după steiuri,
Și-i noapte multă, hohotind în hăuri,
Sub talpa sângerând pe grohotiș,

Se sting speranțe adăstând la cheiuri, 
Și moare gândul de-a porni pieptiș,
Căci vastul, deprimant, păienjeniș
Înghite lacom visuri și temeiuri.

Dar dacă te înalți în zbor spre soare,
Rupând cu sârg întunecate chingi
Din gândurile descurajatoare,

Vei ști că ești doar la un pas să-nvingi,
Căci cu o rugăciune arzătoare
Pe Domnul slavei poți să Îl atingi!

Simion Felix Marțian
Siegen, 12 iulie, 2024

Sub cer senin brăzdat de ciocârlii,
Cuptorul verii pârguiește lanul
Pe vatra-ntinsă cât e bărăganul,
Cu maci pe buza țestului, făclii.

E drumul greu spre spicul ca șofranul:
Un bob de grâu, pământ tăiat felii,
Apoi un spic crescând prin vijelii
Și împlinirea-n holda ca oceanul.

Ne-ai dat, Divine, pâinea prinsă-n glie
Și-Ți mulțumim, dar vrem mai mult de-atât,
Știind acum ce-n Cartea sfântă scrie.

Te vrem pe Tine, deci, numaidecât,
Căci tu ești, Domnul nostru, Pâinea vie,
Ești Pâinea ce din cer s-a coborât!

Simion Felix Marțian

E vremea-n care umbrele-s mai lungi,
Căci lumea-și poartă asfințirea-n sânge,
Și-n podul ei o cucuvea va plânge
Vibrând sinistru peste arbori ciungi.

Vor fi la rampă isterii nătânge
Și-n corul piesei vaiere prelungi,
Dar poți, pentru salvare, să ajungi
La Azima ce pentru noi se frânge.

Căci Pâinea ce din cer a coborât
Un loc în cer ne-a pregătit, și-o cale
Să rupem mreaja unui vis urât.

Și-n veșnicia fără intervale,
Pe drumul de Christos deszăvorât,
Vom scrie cu netimp și osanale

Simion Felix Marțian
Siegen, 28 iunie, 2024

Brodează răsăritul cu lumină,
Tivind cu aur frunze și petale
Prin pomi ce-și pun pe portativ vocale,
Și-n roua scânteind adamantină.

Pe-acest decor cu irizări florale
De flori îmi e și mie viața plină,
Iar pacea mă învăluie senină,
Căci, Doamne, stau sub aripile Tale.

În cuibul meu de binecuvântare,
Ce-și are în corole strălucirea,
Din palma Ta curg razele de soare.

Dar, Doamne, ca să gust și împlinirea,
Aș vrea ca-n mine fiecare floare
Să aibă ca rodire... mulțumirea!

Simion Felix Marțian

Pe câmp, prin curcubeul răvășit,
Îngemănând mirabile arome
Cu irizări solare, policrome,
Polenul... zboară cu un bâzâit.

Cu sporul împletit în axiome,
Ne dau în faguri aurul topit,
Dar dau prin zbor și startul la rodit
Aceste minunate... agronome.

Sunt, Doamne, zbor peste un câmp imens
Și, luminat, caut în stup repere,
Să simt polenul ca un flux intens.

Apoi, făcând în viață sfânta-Ți vrere,
Să știu că pot să dau rodirii sens
Și-mi curge-n fagurii vorbirii miere.

Simion Felix Marțian