Zăduful poartă foc la cingătoare
Din soarele topit labișian,
Și-n seceta cu ochi de piroman
Ne mor în jur și-n suflet căprioare.

De arșiță se-anină an de an
Trofee din infama vânătoare,
Și-n hohote ne râd în jur altare
Când Duhul nu-și revarsă ploaia-n lan.

Mă doare, Doamne, seceta din jur
Când victime pe-altarul ei se-așază
Sub norul cu neploaie, trist și sur,

Și-aș vrea să fiu eu umbra de amiază,
Deci, fă-mă, Doamne, un copac matur,
Și-n jurul meu să strâng... să strâng o oază!

Simion Felix Marțian

Se coc în vatra holdelor merinde
Cât pâlpâie jăraticul în maci,
Și spicul greu se-apleacă spre... colaci,
Cătând înmiresmarea a deprinde.

Cu cânt silabisit scriu pitpalaci
Pe țestul vast ce zarea o cuprinde,
Când, în apus, spre lanul ce se-aprinde,
Adie zvon de greieri și brotaci.

Mai am în mine arșiță, Divine,
Chiar dacă se-ntomnează-n calendar,
Și vreau să ard în pâinea care vine.

Dar pentr-a nu mă irosi-n zadar
Strângând în snopii aurii... neghine,
Aș vrea să mă veghezi Tu la grânar.

Simion Felix Marțian
Siegen, 18 iulie, 2024

Când viața-ți pare doar un povârniș
Ce-ascunde orizontul după steiuri,
Și-i noapte multă, hohotind în hăuri,
Sub talpa sângerând pe grohotiș,

Se sting speranțe adăstând la cheiuri, 
Și moare gândul de-a porni pieptiș,
Căci vastul, deprimant, păienjeniș
Înghite lacom visuri și temeiuri.

Dar dacă te înalți în zbor spre soare,
Rupând cu sârg întunecate chingi
Din gândurile descurajatoare,

Vei ști că ești doar la un pas să-nvingi,
Căci cu o rugăciune arzătoare
Pe Domnul slavei poți să Îl atingi!

Simion Felix Marțian
Siegen, 12 iulie, 2024

Sub cer senin brăzdat de ciocârlii,
Cuptorul verii pârguiește lanul
Pe vatra-ntinsă cât e bărăganul,
Cu maci pe buza țestului, făclii.

E drumul greu spre spicul ca șofranul:
Un bob de grâu, pământ tăiat felii,
Apoi un spic crescând prin vijelii
Și împlinirea-n holda ca oceanul.

Ne-ai dat, Divine, pâinea prinsă-n glie
Și-Ți mulțumim, dar vrem mai mult de-atât,
Știind acum ce-n Cartea sfântă scrie.

Te vrem pe Tine, deci, numaidecât,
Căci tu ești, Domnul nostru, Pâinea vie,
Ești Pâinea ce din cer s-a coborât!

Simion Felix Marțian

E vremea-n care umbrele-s mai lungi,
Căci lumea-și poartă asfințirea-n sânge,
Și-n podul ei o cucuvea va plânge
Vibrând sinistru peste arbori ciungi.

Vor fi la rampă isterii nătânge
Și-n corul piesei vaiere prelungi,
Dar poți, pentru salvare, să ajungi
La Azima ce pentru noi se frânge.

Căci Pâinea ce din cer a coborât
Un loc în cer ne-a pregătit, și-o cale
Să rupem mreaja unui vis urât.

Și-n veșnicia fără intervale,
Pe drumul de Christos deszăvorât,
Vom scrie cu netimp și osanale

Simion Felix Marțian
Siegen, 28 iunie, 2024

Brodează răsăritul cu lumină,
Tivind cu aur frunze și petale
Prin pomi ce-și pun pe portativ vocale,
Și-n roua scânteind adamantină.

Pe-acest decor cu irizări florale
De flori îmi e și mie viața plină,
Iar pacea mă învăluie senină,
Căci, Doamne, stau sub aripile Tale.

În cuibul meu de binecuvântare,
Ce-și are în corole strălucirea,
Din palma Ta curg razele de soare.

Dar, Doamne, ca să gust și împlinirea,
Aș vrea ca-n mine fiecare floare
Să aibă ca rodire... mulțumirea!

Simion Felix Marțian

Pe câmp, prin curcubeul răvășit,
Îngemănând mirabile arome
Cu irizări solare, policrome,
Polenul... zboară cu un bâzâit.

Cu sporul împletit în axiome,
Ne dau în faguri aurul topit,
Dar dau prin zbor și startul la rodit
Aceste minunate... agronome.

Sunt, Doamne, zbor peste un câmp imens
Și, luminat, caut în stup repere,
Să simt polenul ca un flux intens.

Apoi, făcând în viață sfânta-Ți vrere,
Să știu că pot să dau rodirii sens
Și-mi curge-n fagurii vorbirii miere.

Simion Felix Marțian

Din fulgi de curcubeu adun cuvinte,
Sondând al frumuseții univers
Ce poartă-n el mirabilul, neșters,
Să țes din ele un mesaj fierbinte.

Opresc cu gândul astrele din mers
Să-i pună scânteiere în veșminte,
Căci Ție vreau, Preabunule Părinte,
Să-Ți scriu cu inima turnată-n vers.

Mai pun și-un strop de lavă, pentru foc,
Și miere pentru gust, de la albine,
Dar nu pot detonarea s-o provoc.

Ceva lipsește, deci Te rog, Divine,
Cât încă e sonetul doar... boboc,
Să mă îndrăgostești total de Tine!

Simion Felix Marțian

Văzduhul râde cu azur fluid
Și ia zilei caldă  ne-nfășoară,
Cu toată țesătura ei solară,
Când ochii mari ai verii se deschid.

Serbăm ai lumii muguri, o comoară,
Și clinchetul de-argint din glas timid,
Căci astăzi pentru ei, sub cer torid,
De rod, cireșii dau pe dinafară.

Iubindu-i, împletim urări de bine,
Dar Tu ții, Doamne bun, vistieria,
De-aceea îi aducem azi la Tine.

Fiindcă-ai spus, iubind... copilăria:
Lăsați să vină pruncii toți la Mine,
Că-i pentru cei ca ei Împărăția!

Simion Felix Marțian
Siegen, 30 mai, 2024

I-am pus potcoave gândului de ducă,
Să-l poarte frâul liber în galop
Spre zarea care-l soarbe, strop cu strop,
Spre noi tărâmuri gata să-l seducă.

Cu stele-n coamă, brav, dar... fără scop,
Nu știu ce-aș fi dorit să îmi aducă
Din toată alergarea lui năucă,
Dar s-a întors și deșelat și șchiop.

Tu nu vrei, Doamne, gândul nărăvaș
Să zburde fără țintă pe coline,
Având neîmplinirea drept făgaș.

De-aceea Te-aș ruga acum, Divine,
Strunește-mi gândul când îl simți trufaș
Și, pentru viață, umple-mi-l... de Tine!

Simion Felix Marțian
Siegen, 24 mai, 2024