Pe umerii zilei lumina difuză
Îşi caută drumul prin nord şi prin sud,
Prin estul şi vestul ce-n ploi se exclud,
Şi ziua, ea însăşi, ne pare ursuză.

De ploaie veşmântul pământului ud
Atinge cu gheaţa-i şi pleoapă şi buză,
Şi-n curgerea tristă ce tihna-şi refuză
E umed şi sâmburul gândului nud.

Dar cum printre picurii grei care cad
Văd viaţa în verde trăindu-şi seninul,
Când fruntea-şi ridică spre nori un răsad,

În ploaie văd harul ce-l toarnă Divinul,
Şi strig, cu genunchii în iarba de jad:
Dă ploaie, Părinte, şi vieţii fă-i plinul!

Simion Felix Marțian

Un bocet doar mai am în călimară
Și-n piept un hohot cu ecouri stranii,
Privind, pe dealul semănat cu cranii,
La Veșnicia învățând să moară.

Mă torn cu scăpătatul în jelanii
Și-ncep cuvintele plângând să doară,
Dar simt cum brațul crucii se coboară
Să-mi înflorească prin iertare anii.

Acum, senin, îmi caut noi cuvinte,
În care viu să curgă mângâierea
Prin matca de edenică sorginte.

Și scriu febril, dar ignorând durerea,
Un vers final, cu nobile veșminte:
S-a terminat, urmează... Învierea!

Simion Felix Marțian

Subit a înflorit însuflețirea
Pe drumul cu veșminte de finic,
Iar soarele scria cu borangic
Și fir de frenezie înnoirea.

Uralele-și armonizau rostirea
Și-n inimi noi speranțe dau în spic,
Când blândul măgăruș, atât de mic,
Ducea către cetate... Mântuirea!

Privesc din loja mea bimilenară
Acest tablou cu-al gloatelor puhoi
Și fila ce-a urmat - atât de-amară!-

Notând ca-n cronicile de război:
Isus intra pe-o poartă, ca să moară,
Ieșind însă... pe toate! Pentru noi.

Simion Felix Marțian

Din văzduh lumina, ignorând busole,
În cascade curge la superlativ,
Şi pe-al ierbii verde, amplu portativ
De culoare umple gingaşe corole.

Înflorirea însăşi, act decorativ,
Curcubeie-adună împletind cupole,
Şi din stropi de soare pune-aureole
Peste tot ce-nseamnă viaţă-n... rogvaiv.

Mângâiem culoarea inspirând arome,
Însă floarea este doar un pas spre rod
Pe cărarea vieţii prinsă-n axiome;

Şi cum, Doamne, viaţa, în acelaşi mod,
Mă-nfloreşte-n zile calde, policrome,
Spre rodire fă-mă drum bătut şi pod!

Simion Felix Marţian

Când îmi drapez cu vată epitetul
Și-ncalț cu pâslă fiecare verb,
Pot să mă dărui versului ca șerb,
Căci fierb doar eu, nu fierbe și sonetul.

Nu cântă versul sub condei imberb
Ce nu-i cunoaște focului secretul,
Și doar scâncește jalnic alfabetul
Nealtoit pe un imbold acerb.

Eu vreau să încrustez în bronz de clopot
Tot patosul vibrând în stihul meu,
Și vuiet să devină orice șopot;
 
Cu vatra-ncinsă vreau să scriu mereu
Și verbele dezlănțuite-n tropot,
Cu versul meu slăvind pe Dumnezeu!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 14 octombrie 2017

Spre cald hohotește pământul prin miei
Și crângul își murmură dorul în triluri,
Când jadul poienii se-aprinde-n beriluri
Și  mângâie ochii cu vii bănuței.

Cu soare-și scriu cucii veniți din exiluri
Prefața aceleiași vechi epopei,
Iar noaptea își pune-n cerdac brotăcei
Să-i cânte pe strune de-argint vodeviluri.

Respiră miresme prin fiece por
Creația-n care trezirea pulsează,
Făcându-mi și mie un loc în decor.

Și, plin de frumos și de cald ca o oază,
Lumină mai cer: O, Mărit Creator,
Mă umple de Tine și fă-mă… amiază!

Simion Felix Marțian

Seninul frunții zămislea rubine
Când spinii, dând sărutul arzător,
Țeseau dureri din patimi care dor
Și-adânc blestem din cugete haine.

Părea că Cerul și-ar fi pus zăvor,
Dospind tăceri de înțelesuri pline,
Dar fruntea-n ghimpi, cu-nseninări divine,
Dădea boboci în roșu iertător.

De fruntea Lui mă leagă azi iubirea
Și-al ei senin divin m-a copleșit,
Că-n ea mi-e zborul și nemărginirea.

Mă-nchin cu mulțumiri, adânc smerit,
Căci azi, înțelegând deplin jertfirea,
Eu, spinul din coroană,-am înflorit!

Simion Felix Marțian

Privesc nisipul devenit fluid
Și boabele de cuarț le simt în oase;
Avid m-agăț de clipele rămase,
Dar rând pe rând corolele-și închid.

Și curg la fel secunde luminoase
Cu cele fumurii, cu chip morbid,
Apoi și calendarele se-nchid,
Căci nu pot fi clepsidrele întoarse.

Dar când vor trece toate la esențe
Și timpul însuși va tăcea uimit,
Uitând să mai marcheze existențe,

În mâna Celui ce-a fost răstignit,
Clepsidra veche, cu-ale ei valențe,
O să devină... semnul „infinit”!

Simion Felix Marțian
Siegen, 15 martie, 2024

Creuzetul minții fumegând se-ncinge
Ca o jertfă sacră în acest demers,
Când adună ziceri de turnat în vers,
Dând poemul care luminând convinge.

Ce e scris cu febră este de neșters
Și ce poartă patos nu se poate stinge;
Când erupe lava și-apoi se prelinge,
Vii reverberații cadențează-n mers.

De aceea, Doamne, umple-mă de Tine,
De iubire sfântă, care-i foc divin,
Ca să-mi fiarbă scrisul izvodind rubine.

Și-ncălzit de focul fâlfâind carmin
Peste versuri care înfloresc senine,
Să pot spune-n stihuri: scriu, iubesc, mă-nchin!

Simion Felix Marțian

Se sparg dezacorduri lovind în timpane
Și sar amorsate scrâșniri violente,
Tăcerea sucombă când curg în torente
Cuvinte țipate, născând uragane.

Suntem îmbibați de discursuri ardente
Când toți ne răstim în ieșiri simultane,
Fanfara răsună, dar numai tromboane,
Și-i zgomot prea mult, și-s gândiri corigente.

Opriți gălăgia, sădind armonie,
Și-un susur divin să îmbrace pământul,
Născut din izvoare țâșnind în pustie.

Iar oamenii toți, domolindu-și avântul,
Să simtă vibrarea adâncă și vie
Ce-o poartă-n esență de viață... Cuvântul!

Simion Felix Marțian