Zvâcnește galben toamna prin toți porii Și-aș vrea cumva, privind-o, s-o provoc, Să urc pe scenă-n locul ei, să joc, Când cerul scutură spre sud cocorii.
Îmi intru-n rol și frunze-mi pun la tâmple, De aur, de aramă și rubin, Mă-ncalț cu brume și apoi mă-nclin Spre ceea ce urma-va să se-ntâmple.
Decoru-i greu de-atâta sărbătoare, Iscând splendori la fiecare pas, Dar din culise-am auzit un glas: Unde-i esența toamnei, roditoare?
N-ai niciun coș cu poame lângă tine, Iar carul cu porumb nu e-n decor; Ai pus doar ce-ți părea strălucitor, Văpăi de frunze mângâind retine.
Stop joc! Eu mă întorc la toamna mea, La amurgirea rânduită mie, Atent la rod, la sacra bogăție Pe care eu, iubind, o pun în ea.
Am, Doamne, frunze în culori de vis, Dar nu-i de-ajuns, vreau ramurile grele De roade, să mă-nchin apoi cu ele, Purtând mireasma Ta de nedescris.
Lumina ațipește în mănunchi La geamul toamnei dinspre miazănoapte, Și curg din văgăuna nopții șoapte Ce urcă-ncet, încet pe-al zilei trunchi.
A fost un timp bogat în roade coapte, Iar boii trăgeau carul în genunchi, Bilanțul strigă însă din rărunchi: E, totuși, mult prea mult porumb în lapte!
Necoacerea ne roade ca un morb Când toamna vieții bate la fereastră, Căci punem storuri, vrând un soare orb.
Dar, Doamne, pentru mântuirea noastră, Ne smulge din al nepăsării sorb, Căci suntem lan în câmp, nu flori în glastră!
Nu era numit oficial purtător de cuvânt al grupului, și nici nu se erija într-unul, dar era mai… îndrăzneț. De aceea nu lăsa semnele de întrebare să-l fiarbă prea mult, ci le dădea glas. Așa era Petru, cel căruia Învățătorul îi promisese că-l va face pescar de oameni.
De aceea nu surprinde întrebarea lui: „Iată că noi am lăsat totul și Te-am urmat; ce răsplată vom avea?” (Matei, 19:27) Întrebarea lui era cât se poate de firească, având în vedere că nu înțeleseseră încă misiunea lui Isus și nici rolul pe care ei urmau să-l joace.
Toți ucenicii avuseseră ocupații, la care renunțaseră atunci când i-a chemat Mântuitorul. A fost impuls de moment? A fost chemarea Duhului? Cert este că toți au răspuns pozitiv, fără să negogieze. Chiar dacă pare ciudat. Dar iată că a venit un moment când întrebările lor prind viață prin rostirea lui Petru. Pentru că o răsplată, de orice natură, trebuie să încununeze o activitate.
Toți am fost sau mai suntem în căutarea unui job. Și chiar dacă oferta ar fi mai generoasă, alegerea nu se face la întâmplare, avându-se în vedere: salariul, onorabilitatea, statutul social oferit, etc. Și în funcție de acestea, optăm pentru o ofertă sau alta.
La ce să ne așteptăm, însă, atunci când activitatea noastră este caracterizată în primul rând din a-L urma pe Isus? Lui Petru i-a răspuns că cel ce renunță la tot pentru a-L urma va primi „..acum, în veacul acesta, de o sută de ori mai mult: case, fraţi, surori, mame, copii şi holde, împreună cu prigoniri, iar în veacul viitor, viaţa veşnică.” (Marcu, 10:30)
De ce, totuși, nu li se pare unora un „job” tentant? Căci răsplătirile încep de aici. Poate problema prigonirilor nu-l face atractiv, dar alături de acestea este amintită răsplata viitoare. Viața veșnică! Și sunt cuvintele lui Isus.
Aceasta este oferta lui Dumnezeu, pe care atât de mulți oameni o ignoră. Dacă nu cumva chiar duc o campanie împotriva ei. Și, vai, sfârșitul este atât de aproape. Iar veșnicia… lungă, lungă.
Samaria a rămas alături de seminţiile din nord, după scindarea care a urmat morţii lui Solomon ( 931 î H), întemeind Regatul Israel. În anul 722 î H, după un asediu de trei ani, regele Asiriei, Shalmaneser al V-lea, reuşeşte să cucerească Samaria, ducând populaţia în captivitate.
Cetăţile Samariei, însă, au fost repopulate cu ,,oameni din Babilon, din Cuta, din Ava, din Hamat şi din Sefarvaim” .(2 Împăraţi, 17:24) Evident că aceste cetăţi înfloritoare nu puteau rămâne pustii, iar practica aceasta a repopulării era frecventă în epocă, în urma războaielor de cucerire.
Oameni noi, obiceiuri noi. Este explicabil. Chiar şi faptul că şi-au adus cu ei şi dumnezeii lor, pe cei cărora li se închinau. Doar că Dumnezeul lui Israel, Dumnezeul cel viu şi adevărat, nu a stat nepăsător, şi le-a trimis un… avertisment. Prin nişte lei care se năpusteau asupra lor, omorându-i. Dureros avertisment.
Ei au înţeles mesajul, şi s-au adresat împăratului, cerând ajutor. Soluţia? Un preot care să-i înveţe căile Domnului. Aşa au ajuns la cunoaşterea lui Dumnezeu, înţelegând că trebuie să I se închine. Dar cât de profundă a fost această înţelegere?
Ar fi fost suficient să mediteze asupra primei porunci din Decalog, şi trăirea lor ar fi fost alta. Dar ei, în urma ,,avertismentului”, au înţeles că trebuie să se închine lui Dumnezeu, continuând, în acelaşi timp, să aducă închinare şi zeităţilor cu care veniseră din locurile de baştină. Un amestec nesănătos, un ,,ghiveci” nociv. Mortal.
Cum putea să vadă Dumnezeu lucrul acesta, când nici oamenilor cu frică de Dumnezeu nu le plăcea? Şi Ioan ne scrie: ,,Iudeii, în adevăr, n-au legături cu samaritenii.”( Ioan 4:9) Îi evitau, tocmai datorită acestei duplicităţi.
Subiectul este de o stringentă actualitate, acum când confuzia tinde să se generalizeze. Şi nu ne mai mirăm când vedem atârnate crucifixuri alături de ,,trifoi cu patru foi” sau alte amulete. Aşa cum procedau atenienii antici, care în idolatria lor au ridicat un altar şi ,,unui dumnezeu necunoscut”. Pentru siguranţă. Aşa, să ne ferească de… leii de avertizare. De ce, dar, n-ar spune ,,Doamne-ajută” şi hoţul aflat în ,,exerciţiul funcţiunii”? Poate că…
Atunci când nu se recurge la acest ghiveci în mod voit, se alunecă spre el pe nesimţite. Din ignoranţă. Dacă nu avem permanent în vedere Cui şi cum ne închinăm, suntem în mare pericol. De moarte.
Potrivit celei dintâi porunci, Dumnezeu vrea exclusivitate: ,,Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine.” (Exod, 20:3) Şi voia Lui cu privire la noi o cunoaştem. Sfinţirea. (1 Tes 4:3)
Când Tu ai zis, Doamne: „Să fie lumină!” Nimicul a dat, într-o curgere vie, Izvoare vederii venind din… pustie, Căci însuşi „niciunde” prindea rădăcină.
Apoi, prin aceeaşi sentinţă: „Să fie!” Ivitu-s-au stele, prin voia-Ţi divină, Şi soare şi lună pe bolta senină, Neantul dând forme ce merg spre vecie.
Iar după ce viaţa umplut-a pământul Cu iarbă şi arbori, cu păsări şi fiare, Făcut-ai şi omul, punând în el cântul.
Şi eu m-am născut să-Ţi aduc închinare, Spălâdu-mi în jertfa divină veşmântul Când Tu ai zis, Doamne: Să fie iertare!
Că s-a sculat abia „după amiază spre seară”, n-ar fi o problemă garvă. Nici faptul că a ieşit să admire peisajul de pe acoperişul casei. Dar astea se petreceau „pe vremea când porneau împăraţii la război” (2 Samuel, 11:1). Or el era împărat. Şi încă unul războinic.
Unde-ţi este locul, David? Dar întrebarea asta trebuia să şi-o pună el. Atunci. Nu, n-a fost la locul potrivit, şi ispita n-a întârziat să apară. Era Bat-Şeba, o femeie „foarte frumoasă la chip” (vers 2)
Dar, oare, nevestele lui cum erau? David ne este descris ca fiind un bărbat frumos. Şi mai era şi rege! Cum trebuie să fi fost, deci, nevestele lui?
Asta ne duce cu gândul la grădina din Eden, unde „femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit”(Genesa, 3:6). Şi a urmat păcatul. Dar în aceeaşi carte ni se spune că „Domnul Dumnezeu a făcut să răsară din pământ tot felul de pomi, plăcuţi la vedere şi buni la mâncare.”(Genesa, 2:9) Diferenţa era doar că unul era interzis. Și tocmai dinspre el venea ispita.
David a procedat la fel, păcătuind. Ispita există, pentru că există un ispititor. Dar împotriva ei se poate lupta, iar apostolul Pavel ne asigură: „Nu v-a ajuns nicio ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre, ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda.”(1 Corinteni, 10:13)
Privitor la acest lucru, Isus, care a fost El Însuși ispitit, ne spune: „Vegheați și rugați-vă, ca să nu cădeți în ispită!” (Matei, 26:41)
De altfel, lucrurile sunt clare încă din Decalog, unde prin a zecea poruncă ni se spune „Să nu pofteşti…” David cunoştea poruncile lui Dumnezeu, dar s-a dovedit călcător de lege, suportând consecinţele. Cele pe termen… foarte lung, adică etern, pot fi anulate prin căinţă şi apel la îndurarea divină. Dar cele imediate, nu. Şi David le-a simţit arsura.
Lucrurile se petrec la fel şi astăzi. Chiar dacă după călcarea poruncii nu ni se închide definitiv poarta cerului, apelând la îndurarea lui Dumnezeu, cu pocăinţă, consecinţele pe termen scurt nu pot fi evitate. Şi asta înseamnă suferinţă. Nu e de preferat să împlinim porunca?
Haideţi, deci, să conjugăm verbul „a pofti-poftire” la forma negativă: eu NU poftesc, tu NU pofteşti…
La moara lui Felix 