Îmbulzeala de pe malul lacului era neobișnuită, dar avea o explicație: Isus era în Capernaum și se folosea de orice prilej „să vestească Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu” (Luca, 4:43). Și pentru că apele Ghenezaretului legănau la mal, clipocind, două corăbii pescărești, Învățătorul a hotărât să folosească una dintre ele drept tribună, de unde să vorbească mulțimii. Era barca lui Simon, cel ce avea să devină apostolul Petru.
Când pescuirea pentru Împărăție a luat sfârșit, Isus S-a gândit și la pescuitul pentru hrănirea trupului, de aceea l-a îndemnat pe Simon: „Depărteaz-o la adânc și aruncați-vă mrejele pentru pescuire.” (Luca, 5:4)
Nu știm ce a gândit Simon, ca reacție la această sugestie, dar nici nu e greu să ne imaginăm. Pentru că era după una dintre acele nopți de trudă intensă, de luptă cu valurile și cu vântul, soldată cu… eșec. Nu prinseseră nimic. Într-o astfel de stare, gândurile, chiar nerostite, sunt rezultatul a tot ceea ce se întâmplă. Iar în acest caz nu puteau să fie decât negre ca noapte care îi învinsese.
În tulburarea lui ar fi putut să-I spună lui Isus: pe mine mă înveți? Tu vii din Nazaret, ești tâmplar, pe când eu m-am născut aici și am crescut tăind valurile și trăgând de mreje. Ce crezi că aș mai avea de învățat? Și, ca să știi, o pescuire fructuoasă nu se face în ape adânci. Având în vedere atât situația cât și temperamentul lui, cel mai probabil în această zonă îi defilau gândurile.
Și totuși, s-a mulțumit să spună: „…la cuvântul Tău voi arunca mrejele!” (v 5) Roada ascultării sale s-a concretizat într-o captură bogată de pește, încât mrejele erau pe cale să cedeze. Au umplut astfel amândouă corăbiile, care la rândul lor dădeau semne de suprasarcină. Miracolul pescuirii i-a uluit, iar Simon „s-a aruncat la genunchii lui Isus” (v 8). Nu știa prea multe despre Învâțător la vremea aceea, dar a înțeles că atunci când un tâmplar îl învață pe un pescar să… pescuiască, este altceva la mijloc. O altfel de cunoaștere.
Episodul pescuirii se încheie astfel: „Ei au scos corăbiile la mal, au lăsat totul și au mers după El.” (v 11) Viețile lor au fost transformate, având și locuri în veșnicia de slavă a lui Dumnezeu, pentru că au ascultat de Isus.
Noi știm mai multe despre Mântuitor decât știau ei atunci. Avem Cuvântul scris, mărturii ale Învierii salvatoare și… precedente ca pescuirea lor minunată.
Cu toate acestea, nu numai că nu urmăm îndemnurile lui Isus, dar de cele mai multe ori le ignorăm total. Deși tot ce El ne spune este spre folosul nostru.
Este vital să mergem „pe mâna” lui Isus chiar dacă dispoziția nu este favorabilă. Ca în cazul lui Simon. Dar el a avut de câștigat, iar dacă vrem să vorbim cu el pe această temă, putem să-i dăm întâlnire în cer. Cum? Pescuind cu Isus.
Era fariseu, dar nu unul oarecare, ci un „fruntaş al iudeilor”.(Ioan, 3:1) Aşadar, membru în Sanhedrin. Şi am mai putea adăuga la portretul său faptul că era un rabin erudit, căci Isus i se adresează numindu-l „învăţătorul lui Israel”(v 10). Iar ca să întregim acest portret, am putea spune că nu provenea dintr-o familie oarecare, ci dintr-una cu deschidere spre elenism, căci i s-a dat un nume grecesc: Nicodim.
Ei bine, cu toată erudiţia lui, sau poate tocmai datorită ei, a înţeles că învăţătura lui Isus era…altfel. Era de sorginte divină. Nu e uşor să admiţi, ca învăţător, că altcineva este mai bun decât tine. Ba să ceri şi sfaturi. Dar el a făcut-o, şi aceasta este smerenie.
A venit la Isus noaptea. Poate se temea să nu fie văzut, deşi încă nu venise vremea când era periculos să te declari adept al Învăţătorului. Sau poate a considerat, ca atâţia alţii, că era timpul cel mai potrivit pentru studiu. Pentru dialog edificator. Dar a venit, chiar dacă la cursurile de seară.
Titlul lecţiei l-a luat prin surprindere: Naşterea din nou! Pentru că Isus i-a spus: „…dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” ( v 3) La început nu a reuşit să-i pătrundă sensul, dar viaţa sa ulterioară ne dovedeşte nu doar că a înţeles, dar că a şi aplicat cele învăţate.
Pentru că îl reîntâlnim, în aceeaşi Evanghelie a lui Ioan, în capitolul 7, luând apărarea lui Isus în Sanhedrin, iar în capitolul 19, îngrijindu-se de trupul lui Isus.
Astăzi, având la îndemână o întreagă Evanghelie, ştim mai multe decât Nicodim, atât despre Isus cât şi despre regenerare. Despre naşterea din nou. Dar, totuşi, experienţa lui ne este folositoare, aşa că putem reţine câteva lucruri.
Mai întâi faptul că la Isus vii recunoscând nu doar caracterul infailibil al învăţăturii Sale, ci şi divinitatea Lui. Apoi că la El se vine cu smerenie. Şi peste toate astea, învăţarea lecţiilor Sale este obligatorie. Iar cea despre regenerare nu face nicidecum excepţie. Mai ales că naşterea din nou este condiţia sine-qua-non a accederii în Împărăţia lui Dumnezeu.
Nicodim şi-a făcut temele. Spre mântuirea lui, desigur. Ce ne poate împiedica să mergem şi noi la cursuri? Şi nu doar atât, dar cele învăţate să le şi punem în practică.
Pe zările lumii bat clopote-n dungă Sub norii de smoală ce-anunță noroi, Și clipa-i mai grea, e mai hâdă, mai lungă, Când vin vălătuci cu duhori de război.
Mai-marii se-adună la masa rotundă, Brodând cu cinism și destine și hărți, Dar „pacea”, cuvânt cu vibrare profundă, Doar vine din cărți și se-ntoarce în cărți.
Războiul nu-i... golf, oameni buni, este moarte, E plâns de orfani lângă hulpav mormânt, De văduvă-n doliu, cu visele sparte, E stop cardiac de părinte înfrânt.
Iar cei ce se duc să rămână-n tranșee Nu sunt doar pioni pe o tablă de șah; Și fii, soți și tați cioplitori în idee Devin amintiri în vreun trist almanah.
Războiul e foame, e boală și sânge, E doliu real ca un țipăt de corb, E tragica scenă a lumii ce plânge Cănd e adăpat al discordiei morb.
Mai-marilor, haideți la masa-mpăcării, Dar toți animați de un gând luminos Și-având între voi, ca un gir al schimbării, Pe Cel ce El Însuși e pacea, Cristos!
Da, a fost și risipitor. Și încă rău. Dar mai întâi s-a emancipat. Adică a ieșit de sub autoritatea tatălui. Cât despre „porcărie”, nu este vorba de fapta lui. N-aș îndrăzni să vorbesc astfel. Pe aceasta aș numi-o mai degrabă nechibzuință. „Porcăria” este punctul final al drumului său descendent. Fundul avenului prăbușirii sale.
Crescuse mare și moșia părintească nu-l mai încăpea. Vatra care-l crescuse îi oferise toate cele necesare pentru un trai fără griji, asigurându-l și pentru viitor. Dar pentru că lumea continua și dincolo de linia orizontului, trebuia neapărat să o cunoască. Și-apoi, veneau dintr-acolo niște semnale atât de incitante! Ce muzică! Și ce lumini multicolore! Acolo trebuie să fie lumea veseliei continue.
„Ce știi tu, tată? Tu crezi că „muzică” e ceea ce cântați voi în biserică? Sau că „bucuria” e ceea ce simțiți voi când vă ridicați de pe genunchi? Ești depășit, și tu și obiceiurrile tale! Adevărata viață e alta, și eu vreau să mi-o trăiesc. Dă-mi cardul, că plec!”
Răscolitoare dramă. Să-i dai cardul, ca un bilet spre eșafod. Pentru că i se cuvine legal. Și asta în timp ce inima-ți urlă de durere: Nu pleca, fiule! Ai o prăpastie în fața ta.
S-a dus, „înarmat” cu bani și naivitate. A mușcat cu lăcomie din tot ce-i oferea lumea, deși învățase de la tatăl său că sunt otrăvitoare. Dar otrava tentației este înveșmântată frumos.
A crezut cu sinceritate în prietenia celor care se înfruptau din avutul său. Halucinat, oferea simțurilor senzații noi, nebănuite, în timp ce cardul se golea. Ireversibil. Și drumul lui cobora. Cobora amețitor. Până la porcărie.
„Unde am ajuns? Unde sunt cei care m-au însoțit până aici, cei care se arătau atât de bucuroși că am devenit unul „de-al lor”. Cei cu care râdeam de cei ca tata și de „născocirile” lor. Cei care m-au învățat să mă bucur de „adevărata viață”. Cumplită dezamăgire! Și dacă ar fi doar gustul amar care vine din străfundul ființei mele mizerabile. Parcă și întunericul vine din interiorul meu. Și frigul. Și greața. Și…
Of, bine că l-am găsit pe omul acesta să-mi ofere ceva de lucru. La porci!? Cred că o face intenționat, știind că neamul meu nu se atinge de porci. Că sunt animale necurate. Batjocură? Umilire? Dar ce mai contează, pe lângă câte am făcut.”
A îndurat și această batjocură, pentru o bucată de pâine. Pe care nu o primea. Ajunsese în punctual cel mai de jos al decăderii sale. În porcăria suferinței. Și-a umilinței. Dar și a revelației.
În bezna, în frigul, în noroiul înconjurător a revăzut în minte imaginea fermei de acasă. Fără muzica și fastul sălilor de bal. Dar și fără otrava tentațiilor. Ci cu tihnă și bucurie sinceră. Și dragoste neprefăcută.
„Și-a venit în fire.” A fost șansa lui de a regăsi drumul de întoarcere. De a fi primit din nou acasă. Acolo de unde a plecat. Dar cu cicatrice adânci.
La moara lui Felix 