La moara lui Felix

 E posibil să fi fost vorba de malarie, dar autorii celor trei cărți vorbesc doar de „friguri” (Matei, Marcu), sau „friguri mari” (Luca). Ceea ce știm este că femeia „zăcea în pat”. Era soacra lui Petru, ucenicul Domnului.

  Și pentru că Învățătorul, aflat în turneu evanghelistic galilean, trecea prin Capernaum, a intrat în casa acestuia. Isus S-a aplecat cu compasiune asupra nevoilor oamenilor în toată umblarea Sa. I-a mângâiat și i-a vindecat. Ar fi putut, oare, să treacă nepăsător pe lângă durerea acestei femei? Nicidecum. Mai ales că cei ce-L înconjurau mijloceau pentru ea.

 Ceea ce a urmat nu surprinde pe nimeni dintre cei care știu cine este Medicul la care au apelat. Pentru că Isus „a certat frigurile” și femeia s-a vindecat. Vindecarea a fost instantanee și deplină. Așadar, nimic surprinzător, știind natura divină a lui Isus și a puterii Sale.

  Este uimitoare, însă, reacția femeii vindecate. Pentru că dacă s-a sculat ÎNDATĂ, tot astfel „a început să-I slujească”(Matei, 8:15). Adică imediat, fără tărăgănări. A fost țintuită la pat de o boală, dar în momentul în care s-a văzut eliberată de această legătură a știut ce are de făcut. Și cum să-și arate recunoștința.

 Vindecările divine sunt frecvente și azi. La fel și eliberările de legături întunecate. Poate sunt urmate de rugăciuni de mulțumire, de cele mai multe ori amânate. Dar, privind la exemplul menționat, trebuie să înțelegem că reacția noastră trebuie să fie imediată. Și fermă.

 Și ar mai trebui să reținem că dacă Isus face schimbări în viața noastră, îmbunătățind-o, trebuie să I-o dedicăm. O viață de slujire înseamnă o viață de bucurii spirituale nemăsurate, dar și de răsplătiri veșnice.

 Poate că ar fi binevenite câteva clipe de meditație în care să ne amintim cum a „certat” Isus, bolile noastre, lipsurile, greutățile de tot felul. Cum ne-am bucurat în clipa eliberării. Și dacă n-am reacționat pe măsură, să reparăm ce e de reparat.

 Să-I dedicăm viața, slujindu-I!

 

Simion Felix Marțian

  În bezna celulei se auzea sunetul sinistru al lanţurilor, când deţinuţii îşi mai răvăşeau paiele, pentru un plus de confort al aşternutului. Mucegaiul înflorit pe zidurile de piatră îşi răspândea mirosul greu în beciul igrasios.

  De ,,confortul” acesta se bucurau Pavel şi Sila, înlănţuiţi, cu picioarele prinse-n butuci. Singura lor vină era că-I slujeau lui Cristos. Poate ni s-ar părea firesc să se răzvrătească: Doamne, asta ne este răsplata? Noi tocmai am poruncit duhurilor în Numele Tău, şi …iată-ne aici! Nu faci nimic în privinţa asta?

  Poate am crede îndreptăţită o astfel de atitudine. Dar Pavel nu vedea lucrurile astfel. Nici Sila. Ei şi-au înţeles chemarea şi ştiau că răsplata va veni la vremea ei. Una veşnică. De aceea au continuat să meargă în aceeaşi direcţie. Cea a slujirii. A închinării.

  ,,Pe la miezul nopţii”, ne relatează Luca, cel care făcea parte din grupul misionar al lui Pavel, cei doi ,,se rugau şi cântau cântări de laudă lui Dumnezeu”. (Fapte 16:25). Şi nu pentru a testa acustica sălii. Nici pentru a impresiona vreun juriu. Ci pentru că aşa simţeau. Şi, chiar dacă ne-ar surprinde, ,,cei închişi îi ascultau”. Nişte răufăcători înlănţuiţi? Da, pentru că aşa lucrează Duhul lui Dumnezeu.

  Nu ştim dacă au aplaudat ascultătorii, dar ştim că afăcut-o Dumnezeu. Şi a aplaudat vârtos, cu un cutremur care a zgâlţâit închisoarea din temelii, iar lanţurile prinse în zid au căzut. Liberi? Da, liberi, pentru că Dumnezeu mai avea o lucrare pentru ei. Cea a mântuirii temnicerului şi a familiei acestuia.

  Rămânând, însă, la atitudinea lui Pavel şi a lui Sila, avem o temă de meditaţie. De autoanaliză. O introspecţie în urma căreia să vedem în ce măsură suntem în stare să înlocuim tendinţa de a cârti, de a ne revolta în situaţii grele, cu pacea interioară. O pace în care îşi găseşte loc rugăciunea. Şi cântarea de laudă.

  Cântarea pe care o aplaudă Dumnezeu, premiind-o cu binecuvântări.

 

Simion Felix Marţian