Pictează Cineva cu liliac, Pe verde dând sclipiri violacee, Şi cu narcise, şi cu flori de mac De parcă-n apa verde-a unui lac S-au spart în cioburi mii de curcubeie.
Însă minunile numite flori, Purtând în ele câte-un strop de soare, Nu-ncântă lumea numai prin culori Căci în potirul sărutat de zori Mai poartă şi miresme-mbătătoare.
Splendorile nu se opresc aici Căci mâna ce pictează asfinţituri, Stropind şi serile cu licurici, Mai dirijează coruri mari şi mici De greieri, zumzete şi ciripituri.
Aş vrea să sorb tot verdele din jur Şi cu petale să-mi îmbăt privirea, Iar ciripitului un tril să-i fur, Să mă înalţ cu el către azur, Purtând în gând şi-n suflet nemurirea.
Pământu-ntreg este un şevalet Unde picteaz-o nevăzută mână, Iar Cel ce poartă pensula discret Şi dirijează corul în concert E Cel ce-a făcut ... omul din ţărână.
De-aceea nu mă mir, ci plin de-avânt Mă-ntorc spre Tatăl meu zicând: Divine, Dacă-i atâta colorit şi cânt Şi-atâta frumuseţe pe pământ, Cum va fi-n Cer, acolo sus, la Tine?
Locuitorii Efesului erau mândri că cetatea lor găzduia templul zeiţei Diana. Sau Artemis, cum o numeau grecii. Erau mândri chiar dacă nu ştiau că mai târziu, în lumea modernă, templul va fi considerat o „minune”. Una dintre cele şapte ale antichităţii.
Aducând jertfe zeiţei, ni s-ar părea firesc să-i vedem răsculându-se atunci când vine cineva vestind o altă Cale. Căci aşa se întâmplase. Pavel, ajuns în cetatea lor, a început să vestească o Cale spre mântuire prin Cristos cel înviat, printr-un Dumnezeu care urăşte închinarea la idoli.
Dar, în mod surprinzător (sua nu?), motivaţia răscoalei lor era alta. Şi argintarul Dimitrie, capul răscoalei, mobilizându-i, le spune oamenilor săi: „Oamenilor, ştiţi că bogăţia noastră atârnă de meseria aceasta.”( Faptele Apostolilor, 19:25)
Meseria lor consta în a reproduce în metal preţios copii ale templului, la scară redusă. Şi ale chipului Dianei. Iar învăţătura lui Pavel, potrivit căreia „zeii făcuţi de mâini nu sunt dumnezei”, era o lovitură dată ocupaţie lor şi implicit câştigului obţinut din aceasta.
Aşadar, motivaţia lor, ca instigatori la răscoală, era limpede. Banii! Ei nu apărau o ideologie împotriva unei învăţături străine, ci propriile interese. La „ideologie” recurg doar atunci când trebuie să incite masele. Şi această tehnică a manipulării a dat roade, căci ne scrie Luca: „Toată cetatea s-a tulburat. Au năvălit cu toţii într-un gând în teatru…”(Fapte, 19:29)
Metoda aceasta de a lupta pentru propriile interese, ascunse în spatele unei ideologii pe care, chipurile, o aperi, se foloseşte şi astăzi. Atât în politică cât şi, dureros, în religie. Atunci când se clatină privilegiile.
Este bine de ştiut cu ce ne vom confrunta atunci când propovăduim Adevărul. Calea. Pavel nu s-a împiedicat de efeseni şi interesele lor, iar îndemnul lui este: „Călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Cristos.”(1Cor, 11:1)
Ninge cald, colorat, cu petale de flori, Pe zefiri miresmați unduind melodii, Când copaci de smarald poartă-n ramuri viori Și cu frunzele verzi împletesc broderii.
Curge soare fluid și zvâcnește în maci, Săgetând peste câmp și prin flori irizări, Și, deodată-ndrăzneți, suie-n zbor pitpalaci Ca să pună azur și nezbucium pe zări.
Un portal spre... frumos este ziua de mai, În culori care curg dintr-un vast curcubeu, E o stare de har, de-mplinire, de rai, Un tablou fascinant ce-i semnat... Dumnezeu.
Captivat de ce văd, de ce simt, copleșit, Pregătesc mulțumiri și, umplând călimări, Vreau cu ele să scriu un poem insolit, Scrijelind pe înalt, pe un cer de chemări.
Și aș vrea să îi simt lângă mine când scriu Pe toți cei ce iubesc și frumosul din mai Și pe Cel ce l-a dat, Dumnezeul cel viu, Și își cos cu arnici de iubire pe strai.
Curge-n inimi senin afluind din decor Și-absorbim liliac, inspirăm caprifoi; Ne-nchinăm mulțumind pentru starea de... zbor, E frumos și, mai mult, Dumnezeu e cu noi!
Din ce adânc de ocne-ntunecate Răsari în gene când te furişezi, Şi-mi arzi, când faţa tristă mi-o brăzdezi, Şi inima cu falduri sfâşiate?
Dar ea mi-a spus: Aceasta-i tot ce vezi? Nu simţi, plângând, trăiri descătuşate, Şi-un cer senin zâmbind cu bunătate Când tu, privind spre el, te-nseninezi?
Aşa mi-a zis, cât mai ardea în pleoape, Dar s-a uscat, căci bolta surâdea, Şi Dumnezeu era atât de-aproape!
El simte şi-nţelege cazna mea, Şi poate, mângâindu-mă, s-o-ngroape; Uimit, am recitit: „Isus plângea!”
Erau doi frați în ograda părintească, mândria și speranța tatălui. Doar că pe cel mic, mai răzvrătit din fire, îl bântuia emanciparea și îl chema orizontul. Acela tentant, cu „prieteni”, păcănele și etnobotanice. Și-a alimentat această dorință cu iluzia că aceea este adevărata viață și, cerându-și partea de moștenire, a plecat.(Ev Luca, 15)
Înarmat cu bani și speranțe deșarte, s-a aruncat în vâltoarea lumii. Sfârșitul unor astfel de „aventuri”, atât de previzibil, el nu-l întrevedea. L-a trăit însă dureros când a rămas fără bani și, evident, fără… prieteni. A fost o alunecare rapidă, dar nu „și-a venit în fire” (vers 17), decât în fundul gropii. Al umilinței și dezonoarei. El, fiul bogat, a ajuns să invidieze porcii pe care-i păzea, pentru că mâncau pe săturate.
Atunci a înțeles că salvarea este la tatăl său. Singura cale. Chiar dacă îl întristase cu atitudinea lui sfidătoare. Este cazul fericit al celor care găsesc drumul de întoarcere, cu smerenie și căință.
Primirea a fost peste… tot ce și-ar fi imaginat. Tatăl s-a bucurat, l-a iertat cu dragoste și a dat un ospăț. Voia să-i aibă pe toți alături la bucuria „învierii” fiului din moartea spirituală. Și curtea răsuna de cântece, de manifestarea bucuriei generalizate.
Aici intră în scenă fiul cel mare. Cel ascultător, care se întorcea de la câmp. Surprins de ceea ce se întâmpla, a cerut informații și a fost adânc tulburat de motivul veseliei. A refuzat să intre în casă, tatăl său fiind nevoit să iasă afară pentru a avea o discuție. Aprinsă, cum era de așteptat.
Cuuum? Fiul tău risipitor? Cel care și-a trăit viața în destrăbălare? Așa îl primești tu? Și era convins că are dreptate. Că cel care merita toată atenția era el. Pentru că a respectat toate regulile. A fost în barem și în litera legii. Ce contau legăturile sentimentale? El își însușise fiecare paragraf din regulament.
Această parte a pildei spusă de Isus este mai tristă chiar decât plecarea mezinului de acasă. Și este dureros că întâlnim și azi astfel de manifestări. Ce l-a costat pe fratele nemulțumit această sărbătoare a bucuriei? Nimic. Dar se considera nedreptățit. Este lipsa de înțelegere a mântuirii prin HAR.
Legalismul exacerbat sufocă spiritualitatea și bucuria sinceră a mântuirii. Trebuie să respectăm niște reguli, e adevărat, dar nu împlinirea lor ne îndreptățește înaintea lui Dumnezeu, ci harul mântuitor. Harul care este acordat prin iertare și fratelui tău care a avut notă mai mică la respectarea regulamentului. Sau chiar a fost corigent.
Când fiii risipitori se întorc, Tatăl se bucură. Cei rămași acasă se bucură împreună cu El, pentru că Îl iubesc. Și cei ce-L iubesc pe Tatăl își iubesc și frații. O ecuație extrem de simplă.
Și totuși legalismul face ravagii. Iubiți, căci Dumnezeu ne iubește!
Abia dacă ghiceai umbrele serii Când, spre Emaus, cei doi ucenici Mergeau purtând prăpastia durerii Căci, îndoiţi de vestea învierii, În tragic se-adânceau, mai mici, mai mici…
Păşeau prin colbul drumului de ţară Cu suflet răvăşit, nemângâiat, Când paşilor alţi paşi se-alăturară Şi un drumeţ le zise… ca-ntr-o doară: „Ce discutaţi aşa de-nflăcărat?”
„Tu chiar nu ştii? Dar toată lumea ştie, Căci tot oraşul a fost zguduit De nemaipomenita tragedie: Isus din Nazaret, speranţa vie A libertăţii noastre, a murit.
L-au judecat şi L-au trimis la moarte Deşi era profet, om ne-ntinat, Şi-acum, un zvon venit dinspre cetate Crează iarăşi ambiguitate, Spunând că Domnul ar fi înviat.”
Când au tăcut, înfăşuraţi în seară, Străinul a-nceput a tâlcui Din profeţiile de-odinioară: „Voi nu ştiaţi că trebuia să moară Şi să-nvieze-apoi, a treia zi?”
Se derulau prin faţa lor cuvinte Şi parcă totul devenea mai clar, Căci în lumina scrierilor sfinte Un gând le încolţea atunci în minte: E viu Cel ce-a murit sus la Calvar.
Cu pâlpâiri venind tot mai aproape Emausul se-ntrezărea pe drum Ţesut parcă din umbre şi din şoapte. „Drumeţule, afară-i deja noapte, Rămâi la noi, căci e târziu acum”.
În odăiţa lor de pace plină Aveau la masă un necunoscut, Dar pâinea frântă le-a adus lumină, Recunoscând prezenţa Lui divină: „Este Isus!” Dar El a dispărut.
Rememorând tot drumul, cu uimire, Emoţia de-atunci se lămurea, Vibrând încă, în voce şi-n privire: „Nu ne ardea în piept a Lui vorbire Când El Scripturile ne deschidea?”
Ce bucurie! Câtă siguranţă Şi-avânt se împleteau în mod sublim În inimile pline de speranţă, Şi-au hotărât, cu multă cutezanţă: „Să ducem vestea la Ierusalim!” *** Avem câte-un Emaus fiecare, Mergând pe drum cu-al îndoielii chin Când parcă şi speranţa-n suflet moare, Dar, Doamne, prin prezenţa-Ţi salvatoare Tu ne ridici şi ne-ntăreşti. Amin.
Incandescentul miez al unei drame, Având ca scenă al Golgotei deal, Părea, răcindu-se, să se destrame Când au căzut cu bezne reci marame, Ca o cortină peste-un act final.
Scenariul, însă, mai avea mistere Venind din profeţii cu glas vibrant, Căci nici în chinul greu, nici în durere, Şi nici în moartea cu a ei tăcere Nu s-a ajuns la...punctul culminant.
Cu oameni risipindu-se în zare, Satisfăcuţi de-acest deznodământ, Scenariul părea unul oarecare, Însă vedem pe fila următoare Că moartea n-are ultimul cuvânt.
Şi-a treia zi, la fel ca-n profeţie, L-au prins din nou frisoane pe pământ Când a primit a cerului solie Prin îngerul venit din veşnicie Ca să răstoarne piatra la mormânt.
Din cer venea lumina spre Lumină Spre Cel care păşea biruitor Peste sinistra morţii ghilotină Şi deschidea, cu dragoste divină, Spre înviere uşa tuturor.
Nu, nu putea mormântul să-L încapă Pe Cel prin care toate s-au creat; Şi ce părea un gong final spre groapă E doar semnal că viaţa stă să-nceapă Cu roluri noi. Cristos a înviat!
La moara lui Felix 