Scena petrecută în Ierihon, avându-i ca protagoniști pe Isus și pe fiul lui Timeu, este tulburătoare. Animație, tensiune, un dialog scurt, și un punct culminant divin. Totul condensat, limpede și… eficient. Dar să ne apropiem de imaginile oferite de evangheliști.
Isus traversa pentru ultima oară Ierihonul, în drumul Său spre ceea ce avea să devină Golgota mântuirii noastre. O ultimă șansă pentru Bartimeu, acest bărbat lipsit de vedere, nevoit să cerșească pentru a supraviețui. El „ședea jos lângă drum și cerea de milă”.(Marcu, 10:46)
La auzul trecerii lui Isus, care era însoțit de ucenici și „o mare mulțime de oameni”, Bartimeu a început să strige: „Isuse, fiul lui David, ai milă de mine!” Insistența sa a învins împotrivirea celor din jur, căci Isus S-a oprit și a zis: ”Chemați-l!”
Dramatismul crește când omul care apela la mila oamenilor ajunge la mila lui Dumnezeu. „Ce vrei să-ți fac?” l-a întrebat Isus. Moment tensionat. Omul care cerșea, bucurându-se de fiecare bănuț aruncat la picioarele lui, trebuia să răspundă la întrebare.
Auzise de Isus și de minunile Lui. Ar fi putut să spună: „Isuse, Tu care ai înmulțit pâinile și peștii, pune aici, lângă bănuții aceștia de aramă, o pungă de bani de aur. Sau o ladă cu bani. Știu că tu poți!” Dar el își cunoștea bine nevoia, și a cerut în consecință: „Rabuni, să capăt vederea”.(v 51)
Isus se oferise să-i răspundă unei cereri și i-a răspuns: „Du-te, credința ta te-a mântuit”.(v 52) Iar cel ce-ar fi putut să ceară orice, a pimit ceea ce a cerut. Nu un ban, nu o pungă, ci lumină. Pentru a-și câștiga singur banii.
Dincolo de bucuria plină de admirație pe care ne-o oferă această scenă, rămâne subiectul de meditație: Ce răspundem atunci când ni se pune întrebarea ca lui Bartimeu? Pentru că de cele mai multe ori cerem un bănuț. Sau doi. Sau… mai mulți.
Mulți oameni trăiesc în întuneric. Alții într-o lumină iluzorie. Câți înțeleg, însă, nevoia de lumină? Sau de înțelepciue, pe care suntem îndemnați de Cuvânt să o cerem și ne va fi dată. Ne-am obișnuit să cerem de la Dumnezeu lucruri pe care le putem obține cu ceea ce ne-a dat deja: sănătate, inteligență,etc.
Să ne cunoaștem bine nevoile reale și… prioritare. Și să cerem cu îndrăzneală. Crezând. Pentru că suntem în posesia unui cec semnat în alb: „Ce vrei să-ți fac?”
Cartea profetului Daniel este cunoscută chiar și celor care nu au făcut o pasiune din citirea Bibliei, iar episodul în care profetul își petrece noaptea împreună cu leii ar putea figura la loc de frunte într-un top al celor mai populare secvențe biblice. Și asta pentru că este adusă chiar și în atenția copiilor, cu texte și imagini, acolo unde educația nu „a luat-o pe arătură”.
Dar să urmărim evenimentele. Daniel era încă la curtea lui Darius Medul, chiar dacă evreii au fost eliberați din robie de câțiva ani, prin edictul lui Cirus cel Mare, cuceritorul Babilonului (538 î Hr). Profetul a avut o ascensiune remarcabilă în timpul regilor precedenți, impus fiind de calitățile sale deosebite. În timpul lui Darius îl vedem propus ca înalt dregător peste toată împărăția. Dar și atunci, ca întotdeauna, o astfel de promovare a încins spiritele, dând naștere la invidii.
Așa că adversarii lui au pus la cale un plan: l-au convis pe împărat, gâdilându-i orgoliul, să semneze un ordin prin care timp de 30 de zile orice rugăciune să-i fie adresată numai lui. Cel care și-ar fi permis să încalce porunca urma să fie dat hrană leilor.
Aceasta era o capcană pentru Daniel, căruia acești „binevoitori” îi cunoșteau obiceiurile. Între practicile sale spirituale intra și rugăciunea, de trei ori pe zi, în care aducea închinare lui Dumnezeu. Acest fapt a fost adus la cunoștința împăratului, care s-a văzut nevoit să ia măsuri, aplicând legea. Chiar dacă o făcea cu strângere de inimă, căci ținea la Daniel. Ba chiar i-a urat: „Dumnezeul tău căruia necurmat Îi slujești să te scape!” (Daniel, 6:16)
A fost o noapte lungă pentru… împărat, care aștepta cu emoție să vadă ce se întâmplă. Și zorii i-au oferit surpriza colosală: Daniel era nevătămat. Și pentru că leii refuzaseră „cina”, au primit la micul dejun pe defăimătorii lui Daniel.
O istorie fascinantă care ne vorbește despre atotputernicia lui Dumnezeu, care închide gura leilor, și despre credincioșia exemplară a lui Daniel. Dar oare asta e tot ce ne spune?
Cheia este în versetul 26 al capitolului 6, unde găsim decretul împăratului: „Poruncesc ca, în toată întinderea împărăţiei mele, oamenii să se teamă şi să se înfricoşeze de Dumnezeul lui Daniel. Căci El este Dumnezeul cel viu şi El dăinuieşte veşnic; împărăţia Lui nu se va nimici niciodată şi stăpânirea Lui nu va avea sfârşit.” O poruncă similară dăduse și Nabucodonosor înaintea lui, într-o situație asemănătoare. Este vorba de cei trei tineri aruncați în cuptorul încins pentru că au refuzat să se închine în fața statuii de aur.
Așadar, Dumnezeu recurge la miracole uimitoare pentru a se face cunoscut oamenilor. Pentru a le oferi lumina cunoașterii de El și… mântuirea. Pentru că este Dumnezeul mântuirii. Și aceste minuni se petrec în viața celor ce-I stau la dispoziție, slujindu-I cu fidelitate. Și cărora le oferă mărturii „cu greutate”.
La urma urmei, a cunoaște Adevărul, când lumea tinde spre apostazie, este tot o minune. Pe care o trăim în fiecare zi, cu mulțumire.
Drumurile lor trebuie să fi fost pavate, pentru că provincia pe care o străbăteau aparținea de două secole Imperiului Roman, dar nu au fost nicidecum… netede. Chiar dacă pașii îi purtau pe Via Egnatia. Nu erau „netede” pentru că Pavel și Sila propovăduiau Calea mântuirii, și aceasta a fost TOTDEAUNA întâmpinată cu împotriviri.
De asta au avut parte și în Tesalonic, strălucitoarea capitală a Macedoniei, unde vesteau Cuvântul în sinagogă. Chiar dacă s-au bucurat de rod bogat, în sensul că „Unii dintre ei și o mare mulțime de greci temători de Dumnezeu și multe femei de frunte au crezut” (Fapte, 17:4), iudeii care nu au crezut au întărâtat cetatea împotriva lor.
Confruntați cu pericolul, s-au văzut nevoiți să părăsească cetatea, mergând la Bereea, o cetate aflată la cca 70 km spre sud-vest. Primul lucru pe care l-au făcut acolo a fost să caute sinagoga. Pentru că și-au înțeles chemarea și știau bine ce aveau de făcut. Adică să-și continue lucrarea de predicare.
Privitor la ascultătorii din Bereea, Luca, cronicarul evenimentelor, ne-a lăsat scris: „Iudeii aceștia aveau o inimă mai aleasă decât cei din Tesalonic. Au primit Cuvântul cu toată râvna și cercetau Scripturile în fiecare zi.” (v 11) Aceste cuvinte ar putea da naștere la o întrebare firească: e, cumva, o competiție?
Nu, nicidecum! Scriptura nu ne îndeamnă la întreceri. Dar credincioșia noastră, zelul în lucrare, dorința de implicare, ca semn că ne-am înțeles chemarea, nu sunt constante. Ele ne diferențiază. Și dacă evanghelistul Luca a remarcat asta, ar putea să-i scape lui Dumnezeu? Adică Celui care ne-a chemat la mântuire și va împărți răsplătirile? O, nu!
Așadar, pentru că voia lui Dumnezeu ne este cunoscută, să căutăm s-o împlinim. Iar în lucrările care ne sunt încredințate, să dovedim zel. Dăruire. Fără a avea în vedere o întrecere, fără să căutăm să depășim pe cineva. Doar căutând să-L mulțumim pe Dumnezeu. Care v-a „aplauda” cu binecuvântări.
De altfel, Isus a zis: „Cine este credincios în cele mai mici lucruri este credincios şi în cele mari”. (Luca 16:10) Doamne, ajută!
La moara lui Felix 